Femeile s-au emancipat. Au devenit vânători. Și sărbătoresc asta cu emfază. A trecut vremea când femeia era cerută de la părinți, după toate canoanele patriarhale, cu zestrea pe masă… Acum, femeia alege! Și să nu îndrăzniți, doamnelor, să mă contraziceți! Femeia alege! Alege cu cine se întâlnește, cu cine se iubește și cu cine se ia! Bărbatul, dacă încă e naiv, se amăgește că este (vai, Doamne!), mare cuceritor și seducător… Vax! Femeia este cea ieșită la vânat, iar bărbatul îndeplinește formalitatea trecerii prin fața foișorului, de unde femeia trage cu arma… Rănit ușor sau de moarte, bărbatul se încăpățânează să creadă, totuși, că el este vânătorul… Penibil! Penibil! De trei ori penibil!
Să fim sinceri până la capăt! Femeile, din postură de vânător, au cam aceleași metehne ca și pescarii. Pescarii susțin că neapărat vor cea mai mare captură, dar dacă prind un exemplar prea mare se pozează cu el, apoi îl eliberează sau îl abandonează, pentru că e cam ațos, mâlos sau prea gras, într-un cuvânt, greu de înghițit. Întocmai așa și femeile… Susțin că vor prada supremă, bărbatul perfect, dar știu că un astfel de exemplar le cam stă în gât, deci nu poate fi decât un obiectiv de traseu, dar bun de trecut la panoplia cu trofee. Sunt și temerare care se avântă doar la trofee mari, dar astea sunt altă poveste…
Așadar, cum stă treabă cu amazoanele noastre moderne?! Vânatul nu trebuie să fie un bărbat perfect. Trebuie să aibă neapărat niște calități care să garanteze într-un fel că dorințele vânătorului vor putea fi satisfăcute, dar și o serie de defecte, mici slăbiciuni, care să constituie o garanție că vânatul nu va mai da târcoale pe lângă alt foișor, spre a fi împușcat de alt vânător. Erorile, lamentările, plânsetele, bocetele, disperarea, scrâșnitul dinților, dramele vânătorești de aici pornesc… Vânătorul nu-și calibrează bine arma, trage cu alice după urs sau cu cartuș după fazani, trage la nimereală sau după mai multe ținte, așteaptă prea mult după un anumit animal ori vrea să își încerce norocul de mai multe ori, nu știe exact dacă vrea un fazan, porc mistreț, bivol sau cerb, confundă lupul hain și vulpea vicleană cu vreun iepuraș.
Una peste alta, lecțiile vânătorești sunt dure, cu satisfacții, dar și rateuri, însă niciodată degeaba. Dar să fie clar un lucru! Vânătorul este cel care poartă responsabilitatea apăsării pe trăgaci, nu vânatul. Iar dacă alicele sau gloanțele au doborât un exemplar nereușit, cine-i de vină? Așa cum nici în sălbăticie nu tot vânatul este perfect, nici societatea masculină nu se constituie în Clubul bărbaților perfecți. Așa că, doamnelor, what you shoot is what you get!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
