Îmi aduc aminte mai mult de hlizeala isterică care mă apuca de fiecare dată când auzeam bancul cu nevasta care ”ar trebui” să gătească la fel de prost ca soacra pentru a fi apreciată de bărbat, mai mult decât îmi amintesc exact ce spunea bancul. Ar trebui să o sun pe mama, pentru că de la ea l-am auzit de-atâtea ori, dar mai bine nu. Mama, când o stârnești cu bancurile, n-o mai oprește nici popa cu Boboteaza, ”stai, stai să-ți mai spun unu’, unu’ prea bun, bun de te c.ci pe tine”, sau ”vai, stai s-auzi unu’ mai, așaaa, fără perdea”, oricum le spunea și orice banc spunea făcea din c…t bici, și da, mai și pocnea!
Să revin, chintesența bancului e construită pe un hazard, de fapt. Dacă în fiecare zi, oricât căuta nevasta să gătească mai bine (și găăăătea, existau zvonuri că însuși Jamie Oliver i-ar fost discipol într-o altă viață!), orice diversitate și răsfăț culinar mai descoperea, oricât se certa la cuțite cu celelalte gospodine, bărbatul rămânea întotdeauna nesatisfăcut. Până într-o zi, când cu știință ori cu neștiință, cu voia sau fără voia ei, cu gândul sau cu fapta inconștiente, nevasta a uitat mâncarea pe foc, bineînțeles făcând-o aproape scrum!
Îngrozită, neștiind că hazardul era în favoarea ei (și asta pentru că ocupată fiind să studieze tomuri babane cu rețete clasice, contemporane sau futuriste, n-a auzit la radio că Taurul traversează casa a IV-a și că Stăpânul hărții e Mercur), a dat s-arunce blidele (țțț, ultima chichiță în domeniul olăritului, cratițe cu fund dublu de ceramică!). Însă, pentru că ”așa a fost să fie”, fix în acel moment intră bărbatul pe poartă. Ta-na-na-naaaaaa, ta-na-na-naaaa, ta-na-na-na, ta-na-na-na, ta-naaaaaaaaa, unde-i blidul, pune blidul. Și-l pune dinaintea lui, ce să facă biata!?
Știți cât poate dura o viață? Cât durează să ducă lingura, un bărbat dintr-un banc, de la farfurie la gură, pentru că nevestei toată viața i-a trecut prin fața ochilor. „A trecut, ce-a fost a fost, s-a dus, dacă până acum nu i-a plăcut nimic din ce-am gătit, și să mă ierte Dumnezeu, dar chef-ul ăla crețulin de la care am furat meserie e dat dracu’, după treaba asta, că n-o pot numi mâncare, pot să-mi iau lumea-n cap”, se ruga, blestema sau blasfemia, nu-mi dau seama exact, în gând.
Dar el, meschinul, măruntul, neînsemnatul și nesemnificativul, cu ochii băltind în lacrimi îi spune: vezi că știi să faci mâncare bună, ca mama! Treosc-pleosc, joac-o pe asta!
Mama, mama mă-sii de treabă, cum o dai, cum n-o dai ajungi la ea! Atâția ani de cercetare în laborator sau în condițiile vieții de zi cu zi, atâta celulită celuloză risipită pentru un adevăr atât de banal, insipid…frustrant aș mai adăuga, pentru ce? Pentru un complex oedipian nerezolvat?
…
Ptiiiu, dar cum mă pierd printre amintiri… au mai descoperit până la urmă cercetătorii ăia britanici dacă-i un semn de bătrânețe sau nu? Le-am zis întruna că-i nostalgie, dar ei nu și nu, că această pierdere de fapt are caractere morfologice, îhî, similare senilității…încotro mergem? Vom renunța la cuvintele pentru care nu va mai exista ceva care să le reprezinte…ei, na, bine… să revin totuși, care-i poziția secolului XXI în ceea ce privește concordanța dintre calitățile gastronomice ale mamei ancestrale și cele ale infamei neveste? Cum se desprinde acesta din textul nostru?
(Caracterul ambiguu al teoriei, foarte sugestiv indicat în fragment, potrivit căreia, dacă și numai dacă infama va găti prost, va putea înlocui mama în complexul oedipian al idiotului bărbatului, a fost demonstrat empiric încă din epoca de piatră)
Stai jos, ai 4!
Secoooolul XXI, mamzelelor, secolul XXI, al zilelor noastre, aici și acum și până pe 31 decembrie 2100!
Oh, Doamne, mi-e și milă, cădeți ca niște novice în capcană, secerate de prejudecăți ca spicele de grâu, păcălite ca ursul de vulpe, prinse ca pește-n undiță…abordarea inter-pluri-trans și multidisciplinară a bărbatului modern ne-a obligat și pe noi, muritorii, laicii și parveniții, să ținem pasul cu schimbarea… bărbatul sarmalier devine bărbatul sushi-st, fetelor! ( O mică paranteză e necesară: există tichete restaurant, există tichete sociale masa calda, da?)
Aici mintea voastră, parazitată de obiceiuri culinare moldovenești, având atât de puțină cunoaștere de aromele bucătăriei asiatice, vă ține sub jugul sarmalelor învelite în viță de vie, varză murată sau varză dulce, stevie, praz, hrean, frunze de tei, curu…ce scrii tu acolo, păpădio, nu le lua de bune pe toate, chiar dacă din orice-ți iese borș, că ești moldoveancă!
Ați uitat deja? La Conferința de la Pojorâta, numită și Conferința Sarmalelor, din 11 februarie 2018, unde au participat peste 59 de lideri ai SUA, Marii Britanii, Africii de Sud și majoritatea reprezentantelor Bucătăriei Tradiționale Ciumârna și Valea Hațegului, a fost discutată starea, condiția bărbatului într-o lume atât de dinamică, precum cea în care este el condamnat să mănânce.
Milioane de bărbați din întreaga lume au scandat în fața ușilor închise, dar nu existau dincolo de ele urechi care să-i asculte. Însă din vârful dealului, de unde-i privea EA, putea să le audă strigătele, durerea și disperarea: da, mama, îmi place sushi; liberté, égalité, vrem și noi soté; când a apărut mâncarea fandosită nu eram născuți, dar acum suntem aici; mama, trezește-te, nu mai vreau supe… alte și alte lozinci protestatare inundau valea, rupând barajele care-i stăvileau compasiunea față de ei…iar ultimul val de răgete au împins-o în vale, spre locul unde soarta bărbaților era hotărâtă pentru încă cinci veacuri.
Cu murmure și șușoteli a fost întâmpinată Milă-de-Voi când și-a făcut intrarea în sala de conferințe.
Acum mai bine de două secole, tot într-o astfel de împrejurare, când soarta a milioane și milioane de bărbați a fost pusă pe masă, tocată mărunt și pusă la sare, ea, riscându-și viața și tichetele de vacanță, asumându-și misiunea de a-i salva pe mișei, a prezentat în fața summit-ului dovezi incontestabile că lumea în care trăiau stă pe cale să se schimbe și că bărbatul se va schimba odată cu ea.
O perioadă manifestul ei a însemnat un oarecare succes, susținută de Sartre, Simone de Beauvoir, Doris Lessing, Amélie Nothomb și alți mâzgălitori au reușit să introducă un nou capitol în Magna Charta a Universităților Mondiale, arătându-ni-l, mai ceva ca Nostradamus, pe supra-bărbatul secolului XXI. Capitolul, cu titlul ”Lumea s-a schimbat, Cere-l tu!” mai poate fi văzut și în zilele noastre, dar doar în zilele de luni și miercuri, în muzeul Uitării Veșnice din Popricani.
În sfârșit, înclinându-mă cu deosebită considerație în fața amintirii ei, vreau să vă întipăriți adânc în suflete că n-a murit zadarnic, și-a îndeplinit menirea, la Conferința Sarmalelor a fost semnat un act normativ Strigător-la-Cer prin care bărbații își dobândeau libertatea la mâncare. După excomunicarea din rândul Confesiunilor Murate și după moartea acesteia, fiecare bărbat a avut dreptul să mănânce sushi, salată cu germeni de grâu, cu lucernă, linte roșie pe pat de urzici, curmale trase în esență de curcubeu ș.a. Însă să nu rămâneți la un nivel atât de superficial, laitmotivul acțiunilor ei nu a fost să instituie o dietă aparent de rumegătoare noului bărbat, ci, precum nașul de botez, să alunge din sufletul bărbatului orice lucrare necurată, să se lepede de satana cea prea-mult făcătoare de borș și caltaboș. Amin!
…
La ceasurile târzii ale înserării o tânără femeie cobora grăbită spre Piața Unirii. Oricât de înfofolite le-ar fi ținut, mâinile tot în rugăciune păreau să stea împreunate. Și dacă te-ai fi nimerit atunci aproape de ea, ai fi auzit-o șoptind neîncetat: Doamne, te rog, Doamne, nu-ți cer să fie deștept, frumos, spiritual, cu ochi albaștri sau cu păr bălai, doar, Doamne, te rog, fă să gătească mă-sa prost.
Pe Simona o găsiți și aici.
Toate articolele, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
