Doamne, nu mă lăsa să mor în fiecare zi câte puţin, trage odată cablul din priză!

Mergea drept, fără totuşi a se ţine ţanţos. Ca un brad falnic, ruginit de ani, cu crăcile rărite. Era tot ce-i mai rămăsese din semeţia de altădată – mersul acesta de bărbat frumos şi mândru, Zburător în visele, habar n-avea el, ale câtor femei! Ce fusese acum vreo treizeci de ani se pitise în bătrânul acesta înalt, încă impozant, cu părul ce pe vremuri fusese bogat, grizonant. I-am recunoscut privirea cutezătoare de altădată în strălucirea – când şi când – de antracit a ochilor.

Catinca, ce rochie minunată ai! Aşa de bine îţi şade îmbrăcată-n flori de câmp!

Catinca, frumoasă, elegantă şi deşteaptă, iubirea vieţii lui, îl părăsise demult şi-l lăsase cu doi copii încă mici. Cancerul nu ţinuse cont nici de tinereţea, nici de copiii ei. Cât despre frumuseţe, se ştie: pe frumuseţe urâtul nu dă două parale! Rămăsese chipeşul şi tânărul inginer doar cu ce-i putuse dărui Catinca împreună cu toată dragostea ei: doi copii frumoşi şi sănătoşi. În amintirea acestor momente dulci ca mierea, ochii stinşi ai domnului inginer, renumit în târg pe vremuri pentru inteligenţa şi profesionalismul său, scânteiau de viaţă. Apoi, recădeau într-o toropeală lâncedă, soră cu moartea. Mergea înainte, tot înainte, fără să se uite în stânga şi-n dreapta, cu ochii nemişcaţi pe faţa-i de pergament, pe care timpul aruncase pete maronii – o statuie vie ai fi zis, din acelea de care văzuse el la Paris.

Bianca, trage-ţi rochiţa în jos! Ia-l de mânuţă pe Grig şi veniţi sus! Haideţi repede, că ne aşteaptă mama la păpică!

Şi ochii lui nea Mitică, două boabe prăfuite de coacăze negre, începeau să strălucească de dincolo de ramurile bătrânilor castani ce-l vegheau de pe marginile străzii, de dincolo de oraşul stins, prăfos, de dincolo de el însuşi. Dacă cineva l-ar fi oprit în plimbările sale singuratice, fără ţintă, pătrunse de crâmpeie răzleţe de trecut luminos, parfumate de braţele Catincăi ce-i înlănţuiau gâtul, de zâmbetul ei de copilă răsfăţată – copila lui! -, de iubirile lor, de mirosul ei de mentă proaspătă, înrourată, de glasul ei zglobiu strigând “La maaaasăăăă!”, de ţipetele vesele ale Biancăi şi ale lui Grig, de alergătura lor prin parc, prin iarbă verde şi părăluţe, de feţişoarele lor obosite şi plângăcioase când le era foame şi voiau acasă… Dacă cineva l-ar fi oprit, i-ar fi văzut fericirea umedă jucându-i în ochi. Atunci, în acele momente, amintirea paradisului lor îl făcea din nou tânăr! În rest, murea câte puţin.

Mergea înainte ca o fantoşă sărmană, târâindu-şi papucii din pâslă pe asfaltul crăpat al străzii principale a oraşului, pe sub copacii vânjoşi. Se scurgea molâu pe lângă vitrine din care zâmbeau tâmp manechine uzate, împopoţonate în haine atârnând a lehamite de căldură. Se ţinea departe de moşul băţos, vrând parcă să-l rupă de viaţă şi să-l redea mai repede Catincăi lui. Vecini, foşti colegi, îl salutau şi-l priveau compătimitori: Bună ziua, dom’ inginer! Unora le răspundea, altora ba; de altfel, pe unii îi auzea după ce deja se îndepărtau.

Eleganţa de altădată o uitase de mult. Trăia singur-cuc. Cui să mai placă? În faţa televizorului nu-i trebuia papion. Mânca-te-ar câinii de singurătate! Că urâtă mai eşti! Şleampătă şi nesuferită!, repeta întruna. Dar singurătatea era unica ce-i mai deschidea uşa, care-i zicea bună ziua şi noapte bună, care-l încleia amar, îndesat şi ostenitor, ca pe o piesă de puzzle nepotrivită, la viaţa searbădă ce-o trăia cum mai putea şi el. Doar ea îi ţinea tovărăşie fidelă, îl însoţea pretutindeni şi stătea cu el la masă şi la taifas. Când mânca, i se uita languros, ademenitor în ochi, prefăcută într-o curvă cu ochii mânjiţi gros de negru şi buzele vopsite în roşu ţipător, ce-l ispitea cu belşugul trupului ei şi-l îmbăta cu cuvinte linguşitoare şi mincinoase. De ea, numai de ea, nu se putea debarasa nici în ruptul capului. Şi cât de mult ar fi vrut s-o izgonească!

O dată, o singură dată, la mulţi ani deja de la moartea Catincăi, când încă mai era în vigoare, îi luciseră inginerului ochii după o muiere. Frumoasă şi mult mai tânără. Se aprinsese ca un foc de paie. Se consumase în amorul acela invaziv până la capăt. Doar că muierea nu putuse deveni o a doua Catincă. Iar el cam asta văzuse în ea. După ce-l supse de puteri şi bani, îşi luă tălpăşiţa la fel de repede precum îi intrase în pat, în viaţă.

Nopţile dormea cu chiu cu vai. Se scula, îşi aprindea televizorul şi se uita la el în gol. Imaginile îi treceau pe lângă ochi, sunetele pe lângă urechi. Ca şi anii. Ca şi oamenii. Ca viaţa toată. Toate îl depăşeau searbăd. Îşi rotea privirile prin casă. Uite colo cana veche cu un căţel fără coadă, decolorat şi şters pe ea – a fost a lui Grig. Grig e bărbat la casa lui acum. Deja divorţat o dată. Cu doi copii: unul din prima căsătorie, al doilea – o fetiţă – făcut cu cea de-a două nevastă. Lucra în Londra, în construcţii. Plecase din ţară ca mai toţi tinerii care nu-şi găseau un rost pe pământurile lor. Pentru o viaţă mai bună plecase. De parcă cei mai mulţi ar fi plecat vreodată de bine-n lume!

În nopţile cu insomnii, nea Mitică se plimba des prin casă. Mobilele vechi, covoarele decolorate şi uzate, cu urzeala la vedere, bufetul din bucătărie – toate erau neschimbate. Inginerul la pensie nu vrusese să le înlocuiască. Le păstrase de dragul vremurilor în care fiecare obiect le servise lor patru. Adunaseră în ele un miros stătut, de bâhleală acronică, tipic caselor vechi.

Nu vă mai scoateţi ochii, măi dragii moşului, de la fotoliu!, obişnuia să glumescă tânărul inginer. Grig, vin’ la tata! Las-o, măi băiete, şi pe Bianca la televizor! Auzi-mă odată, că se supără mama pe noi şi iar o să o doară capul! Şi-acum o vedea pe Bianca pe fotoliu, în faţa televizorului din sufragerie, albă ca neaua, cuminte şi delicată ca o porumbiţă, cu cosiţe galbene, împletite de Catinca, cu cărarea neapărat dreaptă, cum o voia ea, cu rochiţa scurtă dezvelindu-i până sus, într-o inocentă neglijenţă de fetiţă, picioarele răsfirate. Tânărul tată avea însă o slăbiciune pentru fetiţa lui, bucăţică ruptă din Catinca, şi-i lua mai tot timpul apărarea, spre disperarea băieţelului nedreptăţit, care se zbârlea la soră-sa ca un motan tras de coadă şi mustăţi.

Unde sunteţi acum, măi copii?, se căina în gând nea Mitică. Plângea pe dinăuntru aşa cum schelălăiau câinii fără stăpân, afară în întuneric. Ei afară, el înăuntru – toţi ai nimănui.

Bianca lui era în Canada. Trecuse şi ea prin multe. Acasă nu-i mai venise de vreo şase ani. I se făcea dor bătrânului de ea şi-atunci şiroaie calde i se scurgeau pe obrajii-i scofâlciţi. Nici nu-şi mai dădea seama când plânge – un muşchi nu i se mişca pe faţă! Nu el plângea; ochii lui erau cei ce i se înmuiau de apă şi sufletul lui cel ce ofta adânc, din rărunchi. Fata îi era şi ea măritată a doua oară – cu un japonez. Trăia bine. Dar cum putea ea oare, draga de ea, să se înţeleagă cu un om care era aşa de diferit de ei? Cum era să-i vadă în fiecare dimineaţă crăpăturile acelea care-i ţineau loc de ochi? Nu că nu ar fi fost frumos. Ba departe gândul ăsta de el, dar era un fel de om de care el văzuse doar la televizor.

Pe Isao îl întâlnise o singură dată, când fusese la Montréal. Politicos şi curtenitor fusese cu el şi cu ce vrusese şi cu ce nu vrusese îi stătuseră amândoi, şi Isao, şi Bianca, în faţă. Da, Isao era un bărbat bun. De înţeles se înţelegeau în câteva cuvinte: hello, how are you, thank you very much – ce mai auzise şi el prin filme. În rest el vorbea de îl dureau mâinile. Isao îi zâmbea mereu şi-i oferea sake, dar lui nea Mitică tot un bărbat de-al lor i-ar fi plăcut pentru fiică-sa, cu care să bea rachiu, nu sake. Ehhh, dar dacă fiică-sa era fericită, el nu mai avea nimic de zis. Gândea şi el aşa, într-o doară că bine ar mai fi fost să fi fost Marius mai gospodar şi mai serios şi să fi putut duce casă cu Bianca lui. Dar aşa fusese să fie. I-ar mai fi plăcut fostului inginer să o fi putut vedea şi Catinca pe Bianca la casa ei – aşa japoneză cum era în kimono-ul ei cu flori dăruit de Isao. Să fi văzut Catinca îngeraşul de fetiţă făcut cu Marius! Ehehe, ce bucurie ar fi fost să se fi plimbat amândoi, băbă şi moşneag fericiţi, prin parcurile largi, verzi şi elegante din Montréal, de mânuţă cu Catincuţa cea mică! Aşa-i zice nea Mitică fetiţei Biancăi – Catincuţa, că i se părea lui că era leit bunică-sa. Iar piş ochii!, gândi bătrânul domn, simţind ceva cald şi sărat la colţul stâng al buzelor. Îşi şterse lacrima cu dosul mânecii de pijama şi se lăsă să cadă adânc în fotoliu. Deh, erau şi ei acolo o familie făcută din doi oameni împrăştiaţi prin lume… Câţi nu erau acum ca ei?

Citiţi şi Mi-e dor de tine, mămică!

Dar el, el unde se găsea în ecuaţia aceasta a vieţii? Crăciunul şi-l petrecea în acelaşi fotoliu uzat din faţa televizorului. Din timp în timp, câte un vecin îşi mai aducea aminte de el şi trecea să ciocnească un pahar de vin. Paştele – la fel. Ce ar fi fost dacă fata şi băiatul ar fi venit de sărbători la el, din celălalt capăt de oraş, ori barem de ţară, cu copii, soaţă şi soţ! Nu l-ar mai invada aşa curva de singurătate! Nici n-ar simţi greutatea bătrâneţii!

Încă o noapte ce se destrăma. Un lătrat ascuţit îl trezi din reverie. Ce frumos era în capul lui şi ce urâtă era întunecimea care-l înconjura! Privi pe geam – oraşul începea să se trezească. Primele dreptunghiuri luminoase se vedeau la blocurile din vecinătate. Văzu o steluţă prăbuşindu-se pe cer şi-şi puse o dorinţă: Doamne, ia-mă mai repede la tine! Nu mă lăsa să mor aşa, câte puţin, în fiecare zi! Trage odată cablul din priză şi pune-mă frumos lângă Catinca! … Iartă-mă, Doamne, Dumnezeule Mare! Şi iar simţi o căldurică sărată în colţul buzei.

Și tu poți scrie pe Catchy! 

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți

Soacră-mea

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.