Aveai un mare caracter, dacă erai cum aş fi vrut, şi asta mă făcea a ta pe veci. Vorbeai puţin, dacă erai cum aş fi vrut, şi de fiecare dată zâmbeam vorbelor tale.
Dimineaţa, la micul dejun, ne hrăneam cu afine şi sorbeam înţelepciune dintr-o sticluţă mică, albastră. Mă duceai pe malul mării şi înotam amândoi ca unul singur, pââână îl largul cel mare. Tu miroseai a mosc şi eu a levănţică.
Nu exista oboseală, dacă erai cum aş fi vrut, nici lacrimi grele nu erau. Zâmbeam din suflet ţie, pui de om cu ochii verzi şi părul negru ca mura. Mă aplecam asupra ta să te sărut pe gropiţa aceea, atât de adâncă, din obraz. Apoi, dădeam două picături de cafea de pe buzele mele, buzelor tale. Şi tu îmi zâmbeai, ridicând sprânceana groasă şi imperfect conturată, îmi luai mâinile mele mici şi reci, şi suflai în ele, aşa, ca şi cum ai aburi o oglindă şi eu atunci, mă topeam în suflarea ta şi mă cuibăream de-a valma cu tine în coşul pieptului tău, intram în ritmul inimii tale şi trăiam cosmic, trăiam microscopic, ne învârteam în lanţul ADN-ului nostru, formând tipare.
Erai amărui, dacă erai cum aş fi vrut eu, aveai gust de sâmbure şi erai arhitect. Nu ştiu ce proiectai, poate castele, poate căsuţe. Stăteai aplecat deasupra planşei, cu un creion roşu după ureche şi-ţi suflai părul lung, negru ca mura şi cârlionţat, ce-ţi tot aluneca pe ochii verzi. Eu te priveam de după o perdea albă, fină de tot, ore întregi te priveam fără frică. Eram sigură că nu te voi pierde. Mă apropiam de tine desculţă şi te cuprindeam de umerii mari:
– Ce ai făcut aici, iubire?
-Uite, te-am desenat pe tine! mi-ai zis gânditor. M-am uitat pe planşă, am văzut douăzeci şi două de cuburi în toate culorile, prinse între ele doar de câte un colţ. Parcă dansau. Doamne, ce frumoasă eram!
Dacă ai fi fost cum aş fi vrut, nu existau ţări pe Pământ. Hălăduiam ca două zvârlugi: azi-în mare, mâine-în ocean, ieri-la Acapulco, alaltăieri-în Kamchatka. Doar Luna ne oprea din drumuri, umblam în haine de in şi în sandale din piele maro.
Dacă erai cum aş fi vrut, eu nu mai eram om. Eram aură. Aura ta, eram, în douăzeci şi două de culori şi gravitam în jurul unei sticluţe albastre.
Dacă erai cum aş fi vrut, doar tu mai rămâneai om.
Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
