Puţine întrebări mă enervează mai tare. Nu pricep de ce o persoană pe care abia am cunoscut-o se crede îndreptăţită să mă chestioneze cu privire la viaţa mea privată. Abia mi-a aflat numele şi se aşteaptă la confidenţe intime? Vrea să ştie dacă sunt „disponibilă”? Altfel, ce relevanţă ar avea într-un debut de conversaţie starea mea civilă?
Cum ar fi ca, prezentându-mă unui barbat, să-l întreb imediat dacă este însurat sau nu? Ar avea săracu’ toate motivele să mă creadă nebună, disperată, sau amândouă la un loc. Şi totuşi este considerat acceptabil ca unei femei să-i ceri asemenea informaţii, mimând grija pentru formulele protocolare. În realitate, politeţea n-are nimic de-a face cu aceste iscodeli de babă clevetitoare. Dimpotrivă, este profund nepoliticos să-ţi forţezi accesul într-o zonă personală în care nu ai fost invitat.
În cazul instituţiilor publice, o asemenea curiozitate devine de-a dreptul aberantă. Acesta este sensul deciziei Franţei de a exclude opţiunea „domnişoară” din documentele oficiale. Nu, nu vrea nimeni să scoată cuvântul din limbă şi din dicţionare. Nu încearcă nimeni să impună străzii un mod de adresare standardizat şi „corect politic”. „Doamnă” nu va deveni pentru francezi ce a fost „tovarăşă” la noi, în Epoca de Aur. Nici vorbă de aşa ceva. Pur şi simplu statul recunoaşte că femeile nu îi datorează mai multe informaţii personale decât bărbaţii. Nu văd ce persoană întreagă la cap ar avea o problemă cu asta.
Citiţi şi
Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?
“Femeia pe care trebuie să o știm” – trimite-ne povestea ei
50 de fete din opt sate au participat la Tabăra fetelor neînfricate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
