Cât de simplu poţi oare manipula un om, o ţară, un destin? Cât de mică e diferenţa între istoria microsocială şi cea macrosocială? La nivelul individului se reflectă oare istoria sau istoria e făcută din destinul particular al fiecărui individ? Reflecţia de azi este despre cum, dacă nu înţelegi ce se întâmplă, revii în punctul de unde ai plecat eronat. Momentul destinului nostru ca ţară este extrem de straniu, pentru că sentimentul este unul de vină tragică a unui popor cu destin neînţeles şi neasumat. Cred că întoarcerea în timp a României nu este în 1989, ci în 1947, atunci când un imens experiment comunist era exercitat asupra indivizilor şi a familiilor în România.
Un popor profund ataşat de creştinism, de pământ, de casă, de glie, un popor care a supravirţuit printr-un ataşament puternic faţă de proprietate şi faţă de transmiterea proprietăţii, ajunge să devină un popor socialist, care îşi dă pământul de bunăvoie la colectiv şi îşi asuma destinul de a fi condus nu prin propria decizie, ci prin transferul deciziei spre un conducător tătuc care „stie mai bine”.
Am regresat ca popor de la adultul care îşi stabileşte propriul destin, bazându-se pe familie şi pe proprietate, la copilul care depinde de un părinte tiranic şi agresor care îi va stabili arbitrar şi aleatoriu traseul şi destinul. Casa sau cariera nu mai erau alegeri personale, ci erau de multe ori delegate statului şi partidului care făcea alegera bună pentru tine. După revoluţie, am văzut destine sfărâmate, pentru că acei oameni nu au reuşit să îşi reia condiţia de adult autonom. Au rămas într-o poziţie de copil orfan, care îşi ratează destinul din lipsa ghidării unui părinte aşa zis iubitor.
Cum s-a ajuns acolo? Simplu şi dureros. Ani în şir, oamenii au fost convinşi că greşesc şi că valorile lor nu sunt cele bune. Oamenii se definesc prin reperele pe care le au, prin distincţia personală între bine şi rău. Dacă vrei să pierzi un om, atacă-i aceste repere, şubrezeşte-i convingerea şi încrederea în propriile valori. Convinge-l că lucrurile în care crede sunt greşite şi, mai mult, convinge-l că prin credinţa lui va face rău familiei sale.
Subtil şi mişeleşte, comuniştii au indus puţin câte puţin, uşor, cu răbdare, picătură cu picătură, otrava că oamenii erau, de fapt, răi şi că puteau fi îmbunătăţiţi sau reeducaţi. Li se spunea că dacă aleg în continuare să creadă în Biserică sau în libertate vor pierde, nu atât ei, cât familiile lor. Li se inducea ideea că dacă vor alege cum trebuie, copiii lor vor fi „mai bine”. Erau ameninţaţi şi era chiar o realitate că dacă alegeai să crezi în ceea ce credeai, pierdeai în timp ce puteai câştiga daca alegeai ceea ce ţi se spunea că e bine să alegi. Oamenii au fost puşi în imorala dilemă de a alege între propriul suflet, între credinţa transgeneraţională şi bunăstarea familiei. Unii au rezistat, dar cei mai mulţi au fost doar oameni şi au acceptat mai mult sau mai puţin noroiul adus în suflet de acceptarea supravieţuirii. Aşa s-au naşcut turnătorii, aşa s-au născut comuniştii înfocaţi. Oameni pentru care bunăstarea propriilor copii şi siguranţa familiei au fost mai importante decât valorile. Dincolo de relativa libertate reală pe care o avem, suntem liberi să gândim, să imaginăm, să fantasmăm. Tocmai această libertate a fost nimicită, ca o rană profundă, o lipsă care a afectat mai multe generaţii. Erai în imposibilitatea de a visa, pentru că visele erau îngrădite, fantasmele erau interzise, inclusiv iubirea şi bancurile fiind trecute prin procesul cenzurii. Un proces care dădea oameni multilaţi sufleteşte, temători, lipsiţi de vise şi de umor, preocupaţi doar de siguranţa familiei şi a zilei de mâine.
Azi constat dureros o revenire a acestui sistem de anulare a gândirii. Ajungem să vedem că dacă fraternizăm cu partidul ne e bine nouă şi familiilor noastre. Că partidul are grijă de banii şi de carierele noastre, de copiii noştri şi de părinţii noştri.
Ni se sapă subtil inclusiv propria convingere că suntem buni. Am auzit zilele acestea ideea că suntem părinţi răi că ne ducem copiii la manifestaţie, că îi punem în pericol, că suntem copii răi pentru că nu ne gândim la pensia părinţilor noştri, că suntem răi că vrem demisia celor care, chipurile, ne măresc salariile. Ca un fir subţire, ni s-a indus ideea că acest partid are grijă de noi şi de pensiile bunicilor noştri şi că dacă îi alegem pe ceilalţi, pe oricare alţii, bieţii bătrâni îşi pierd drepturile.
În copilărie am fost crescută în ideea că trebuie să ai o şcoală pentru a conduce, pentru a ajunge în frunte. Chiar dacă în anii 50 comuniştii au demolat toate valorile regalităţii, valorile culturale şi educaţional existente înainte de ei, societatea română a avut sănătatea de a-şi reveni. Am refăcut valori, universităţi, au apărut scriitori şi artişti. Societatea şi-a elaborat alte elite care au ghidat fantasma de a ajunge sus, de a ajunge „cineva”. În copilăria mea, erau deja structurate valori ale marilor scriitori, ale pictorilor, ale gânditorilor. Chiar dacă cenzura comunistă opera din greu, oamenii au reuşit cu o furie vitală să o eludeze şi să creeze alte valori reale care au dus şi au împins ulterior societatea spre eliberare.
Azi ajungem să retrăim o revenire grotescă a originii modeste. Politicienii au origini umile, şcoală puţină şi făcută în pripă, pe repede înainte, ca în trecut şcoala la seral. Elitele sunt denigrate, de multe ori am auzit uimită cum mari oameni de cultură sunt numiţi proşti. Un discurs halucinant în care valoarea este profund clătinată până ajungi într-un punct psihotic. Psihoza este momentul personal în care realitatea comună şi vizibilă şi descriptibilă este profund distorsionată. Psihoticul are imensa putere de a-l înnebuni pe cel de lângă pentru ca alături de un psihotic ai doar doua şanse: ori îl părăseşti pe psihotic şi fugi unde vezi cu ochii, ori ajungi să îi preiei discursul pentru a reuşi să te protejezi şi să supravieţuieşti. Politica noastră este de ani buni supusă unui profund discurs psihotic în care valorile ne sunt sever clătinate. Unii au fugit departe pentru a se reinventa, alţii încă rezistă, în timp ce alţii au îmbrăţişat voit sau nu acest discurs, convingându-se că este realitatea bună pentru el şi pentru familia lui.
Structura noastră umană este făcută să ne fie mai aproape familia decât înteresul macrosocial. Este uman şi firesc, iar pentru că aşa cum spune provebul, diavolul nu e prost şi nu acţionează niciodată împotriva ta, dictaturile au ajuns în frunte speculând dimensiunea umană prin care simţim nevoia să ne punem la adăpost familia.
Prietenul este cel care, ştiindu-ţi slăbiciunile, te ajută să creşti şi să evoluezi şi să fii mai bun. Duşmanul este în esenţă cel care, cunoscându-ţi slăbiciunile, se foloseşte de ele pentru a te supune dorinţelor lui şi, mai mult, pentru a te convinge pervers că, de fapt, el este în slujba ta şi că îţi vrea binele. O perversiune sadică prin care cineva îşi obţine satisfacţia din umilinţa şi stăpânirea unei alte persoane care ajunge ca de bunăvoie să facă lucruri pe care în mod normal nu le ar face şi să creadă în lucruri în care în mod normal nu ar crede.
Acest stat trebuia să fie prietenul meu, fratele meu mai mare cu care creştem împreună şi ne susţinem reciproc. În schimb, a ajuns un duşman de temut care îmi vânează greşelile, mă atacă cu legile, îmi nimiceşte convingerile şi mă obligă să am o singură opţiune pentru a supravieţui.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
