Primele mele prietene, când m-am mutat în Italia, au fost trei doamne, toate în jur de 65 de ani, prietene de-ale soacră-mii.
Francesca era o femeie foarte frumoasă, delicată, aer aristocratic, chiar dacă în venele ei curgea sânge de țărancă din câmpia Padana. Muncise de când fusese copilă și până se măritase, la orezăria pe care părinții ei o aveau pe malul Ticinului. Apoi, cu venirea pe lume a celor cinci copii, rămăsese să se ocupe de casă și de familie. Când am cunoscut-o, trăia singură într-o căsuță cu două camere și ne opream la ea în fiecare joi dimineață, în drum spre mercato.
Ne servea cu ceai sau cafea, prăjituri din aluat de migdale cu o cireașă însiropată, un sâmbure de migdală sau un bob de cafea ca ornament și nu numai. Ceștile de porțelan fin, franțuzesc, cu toartă aurie și sinuoasă, erau pictate cu ramuri de cireș, în delicate culori și tonalități de roz, alb și verde, iar bordul era atât de subțire, că-mi era mereu teamă să nu se fărâmiţeze sub presiunea buzelor. Camera în care ne primea era plină de broderii fine, albe, imaculate, de mătăsuri cu desene delicate în culori de bej, roz palid și bordeaux. Pe măsuța de lângă fereastră, nelipsită vaza de argint, plină cu flori de sezon, mereu proaspete, mereu așezate cu dichis. Mă fascina eleganţa ei sobră, de doamnă din alte timpuri, părul candid, mereu aranjat de coafeză, singura frivolitate rămasă, așa cum ii plăcea ei să spună, hainele în culori pastelate primăvara și vara, în culori naturale, de la maroniu, la ocru, la griul dimineților milaneze, toamna și iarna.
Cu Laura, cea mai tânără din cvartet, 62 de ani pe atunci, ne vedeam mereu la bar, împreună cu noră-sa, de care era nedespărțită. Când trecea prin poarta noastră, suna și mă invita la barul de peste drum să bem cafea și să bârfim. “Și las-o pe soacră-ta, nu mai lua toate babele după tine, că suntem doar noi, astea tinere”, și râdea până o auzea și directa interesată, care o trimitea de unde a venit. 
Laura era cea mai modernă dintre toate, perfectă de la îmbrăcăminte, machiaj, coafură, manichiură. Totul trăda gustul ei pentru frumos, pentru estetică. Cu babele, cum le chema ea, ieșea doar dacă era ceva tineret. “Astea vorbesc doar de boli, de ce făceau ele în copilărie, de cum era pe vremea lor, de copii, de nepoți, de soți, ori pe mine mă interesează viitorul, ce treabă mai am eu cu ce s-a întâmplat acum 40-50 de ani. Aer, aer proaspăt, doamnelor”, zicea râzând și făcându-ne cu ochiul nouă, ăstora tinere. Era foarte generoasă, nu mă lăsa niciodată să plătesc consumația și mă întreba de zeci de ori: “Mai vrei ceva? Ia și mănâncă acum, cât ești slabă, că apoi o să vrei să o faci și nu o să mai poți, o să stai că mine, la dietă toată viața”. De multe ori, îmi aducea câte un cadou: o cutie de bomboane, o tăviță de prăjituri, un ghiveci de flori, o cremă de corp parfumată, săpunuri naturale, ecologice, în parfumuri amețitoare de bergamotto, portocale, rozmarin. Laura, cu toată dorința ei de viață, a fost prima care s-a stins, cu puțin înainte de a împlini 70 de ani.
Citiţi şi E atâta viaţă în bătrânii din ziua de azi, că mulţi tineri ar trebui să ia exemplu!
Viviana era clasica mamă italiană, mereu cu grija copiilor, chiar dacă, între timp, copiii ăștia aveau la rândul lor copii. Prânzurile de duminică erau mereu la ea acasă, și mașinile băieților și ginerilor ocupau toată strada. Viviana gătea dumnezeiește și o făcea cu o bucurie molipsitoare. Dacă aș fi stat mai mult prin preajma ei, poate mi-aș fi descoperit vreo pasiune ascunsă a gătitului. Ea și soacră-mea făceau mereu schimb de rețete și Viviana, milaneză doc, învățase multe feluri de mâncare ale bucătăriei din sudul Italiei. Gătea la fel de bine că soacră-mea faimoșii panzerotti pugliesi, un aluat umplut cu roșii, oregano și mozzarella, închis ca un portofel și prăjit din abundenţă în ulei de semințe. Avea un râs sănătos, molipsitor și, când se întâlneau toate patru, la ea acasă, după ce le îndopa cu toate bunătăţurile pe care le gătea special pentru ele, le spunea bancuri deocheate și râdea de se zguduia masa. Când treceam prin fața casei ei, o vedeam pe fotoliul de lângă fereastră, mereu cu ceva de lucrat în mână. Croșeta feţe de masă, de perne, perdele, cosea cuverturi patchwork și tricota pulovere, fulare, mănuși, apoi le dona bisericii ca, la rândul ei, să le doneze celor nevoiaşi. Când l-am născut pe fiu-meu, mi-a făcut cadou o lenjerie brodată pentru pătuț și o cuvertură. Toate făcute de mâinile ei. Le am și acum, iar fiu-meu a zis că o să le folosească pentru copiii lui.
Mi-am amintit duminică trecută cu soacră-mea de prietenele mele. A mai rămas doar soacră-mea. Restul râd, croșetează, gătesc, beau cafea în Grădina Domnului.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mizerabil, pur și simplu mizerabil
Călătoriile mele, de la Bari la Alicante
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
