Un tânăr scriitor, personaj-cheie şi maestru de ceremonii retras din propriu-i spectacol, se hotărăşte să dispară pentru o vreme şi lasă astfel în urmă un enigmatic manuscris, ajuns, deloc întâmplător, în posesia fratelui său. Pornind pe firul fragil al recuperării acestei absenţe, Ioana Bâldea Constantinescu reuşeşte în Dincolo de portocali un excelent roman de debut în care, din timpuri şi spaţii diferite, din memorie sau din imaginaţie, fiecare personaj, fiecare întâmplare, fiecare detaliu devin indicii esenţiale pentru regăsirea fratelui pierdut: o poveste de dragoste a zilelor noastre, iubirea imposibilă dintre o prinţesă creştină şi un cuceritor maur în decorul Sevillei de secol VIII, o miss Havisham reinventată, aventurile unui ţar pasionat de gastronomie şi plecat în lume pe un vapor-restaurant, peisaje exotice, combinaţii rafinate de gusturi şi arome. Şi, ascunsă bine printre paginile cărţii, o grădină cu nouă rânduri de portocali, sfidând graniţa dintre realitate şi ficţiune, numai bună pentru ca, la rându-i, cititorul să se ascundă în ea.
Fragment
53. ne apropiem
… şi mă tem că iar e rândul meu să intru în scenă.
În distribuţie, autorul.
Pe locuri, fiţi gata, start. Bat din gene şi mă îndumnezeiesc suficient cât să vă spun cum se vede lumea de sus.
Action.
Cu 194 kilometri pe oră, doamnelor şi domnilor, intră în scenă trenul care o duce pe Léa în gara unde va (re)deveni Lea. În câteva de ore, demisia lui don Álvaro De La Mota va primi iscălitura lui Miguel Luís Alejandro Jiménez Acuña, nepotul unei bunici portugheze care a fost, la un moment dat, fată-n casă la familia De La Mota, detaliu care acum, în zgomotul hoardelor protestatare care s-au strâns în faţă la Archivo de Indias, nu e important decât pentru bătrâna doamnă Acuña, care va sărbători cu o sticlă de şampanie, în onoarea nepotului.
În câteva ore, Alexandre, care a adormit ca în braţele unei ibovnice cu buze de opium sub greutatea olfactivă a portocalilor, se va trezi într-o cameră înmiresmată şi goală. O va cerceta în amănunt, sperând în zadar să descopere un bilet, un semn care să-l facă personajul central al unui thrillerpoliţist. Se va îmbrăca în grabă, va ieşi, neras, în oraş, va cerceta Plaza de Armas, tot Barrio Santa Cruz, Plaza de España şi Parque María Luisa, va alerga pe Calle Cuna, va trece, ca o furtună, dincolo de Betik Wahd-Al-Khabir, Guadalquivirul de azi, în Triana, se va întoarce în gara Santa Justa şi, apoi, dezamăgit, acolo unde nu mai sunt grupuri de oameni care protestează, pentru că toţi par să doarmă azi mai mult ca de obicei, în faţa Catedralei, unde se opreşte exact acolo unde umbra Giraldei face unghi cu direcţia nevăzută în care se spulberă parfumul, bagă mâna în buzunarul hainei şi îşi simte buricele degetelor gâdilate de atingerea prăfoasă a unui pergament în inima căruia, Alexandre nu ştie încă, dar va afla, aşteaptă hărţi de palate şi calcule matematice, schiţe de catacombe, versuri scrise în greacă, desene cu păsări şi plante cât să umple o lume, ingrediente de poţiuni vindecătoare, de gastronomie orientală şi de pomezi parfumate, care transformă nopţile în grădini.
În acest timp, fata din tren răsfoieşte alene paginile neterminate prin care trece un vas de poveste, condus de un mare vrăjitor în ale bucătăriei, descendent al ţarilor Rusiei, care farmecă lumea cu roşii zemoase amestecate cu opt feluri de ardei iute, reinventează feijoada, doro wett şi puiul jamaican, face pace între rulourile maki şi crabul picant din Singapore, pune pe tavă baclavale turceşti şi tarte Tatin care întrec în savoare până şi reţetele celui mai iscusit patiser, îşi stropeşte sufleurile cu Grand Marnier, dar obţine, de fiecare dată, un alt gust, încă şi mai îmbietor decât ultimul, găteşte ropa vieja, dar şi mofongo, fritto misto, dar şi lau lau, are propriile reţete de Pavlova, Saag Paneer şi somon glazurat cu sirop de arţar.
Ce se mai vede?
Ada şi David redevenind Ada şi David, kilometrii dintre ei transformându-se în centimetri, milimetri şi apoi nimic, ridurile mamei şi firele albe din sprâncene şi vocea care nu mai e, desenate din vorbe care nu sunt nici ale ei şi nici ale mele, documentul alx uitat pe un memory stick uitat, într-un timp al răului universal, în curând uitat şi el, din care ei doi vor fugi departe, cine ştie unde, poate chiar într-o cameră de hotel de la Edinburgh, nu prea am chef să mă gândesc la asta azi şi nici nu mai vreau să-i văd la faţă, o vreme. Jos de pe vasul meu. Afară din oraş. Valea din povestea mea!
Exit cuplul fericit.
Ce-ar mai fi?
Probabil că eu, mâncat de boală cine ştie pe unde, îndrăgostit de tine, my fair lady of the world wide web, care eşti copia mea fidelă şi nu remodelarea virtuală a unei fete reale, gata să las în urmă o mamă orfană şi mută, o fostă iubită consolată şi un nefrate pornit să mă exorcizeze complet. Să fim serioşi.
Bineînţeles că mai sunt lucruri pe care nu vi le-am spus şi bineînţeles că v-aţi plictisit de micile mele stratageme auctoriale. Aţi vrea nu să se termine, dar să se rezolve, să se lege toate iţele, să fie logic, cronologic şi de bun simţ. Şi eu aş vrea.
Motiv pentru care mă simt dator cu o imagine esenţială, cea a lui Musa bin Nusayr într-o mantie albastră ca noaptea, profitând de proaspătul lui anonimat istoric ca să dispară în întuneric, împreună cu Gisalrico şi cu o povară foarte preţioasă, încredinţată lor cu numai două ceasuri înainte de moartea lui Isabel la segunda, graţie ochiului alunecos al temnicerilor ei şi pumnului hulpav care s-a strâns în jurul inelului despre care, au auzit şi ei, se spune că ar fi nestemata lui Solomon.
Caii lor gonesc în întuneric şi Musa ştie, simte că ea a murit şi strânge copilul şi mai tare, ca şi cum ar fi Leovigildo, fără să se întrebe cine e tatăl lui, fără să vrea altceva decât să-l ducă în siguranţă, afară din povestea asta sângeroasă, în care el deja nu mai există. Ochii fetiţei adormite nu sunt nici verzi, nici albaştri, nici aurii, ci de culoarea tăciunelui. Doarme liniştită.
Poate că o mângâie în somn mama ei care a murit, se gândeşte Musa.
Aşa intră, ba nu, trece prin scenă Isabel la tercera, medic, arhitect şi botanist arab de geniu, binecuvântată, graţie bunicului care o face nevăzută în noapte, cu o viaţă ferită de luminile rampei şi de indiscreţia notelor bibliografice. Trăiască Autorul Anonim!
Exeunt omnes.
Citiţi şi
La passion de Dodin Bouffant / The Taste of Things
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
