Citesc pe nerăsuflate o carte. Demult n-am mai făcut asta. Am fost atât de tristă și de abătută, încât nici să citesc nu am avut rabdare sau dorință. În jurul meu, prin casă, stau aruncate hainele nepuse la locul lor. În holul de la intrare s-au adunat cizme, ghete, pantofi… Când mă comport astfel, știu că mă paşte depresia. Și pentru că am pretenția că am învățat ceva din greșelile mele – am spus că am pretenția, nu că am și facut-o -, încerc să mă adun din cioburi. Și primul semnal că vreau să-mi revin din letargie este că pun mâna pe o carte, pe care nu întâmplător, mi-a trimis-o prin curier, o prietenă virtuală. „Dincolo de divorţ e India” a Rodicăi Constantinovici.
Mă așez în mijlocul dezordinii mele personale și depresive, de femeie singură, și mă pun pe citit. Citesc și-mi vine să dau cu cartea de pereți. Să o rup în bucăți. De unde știe femeia asta ce am trăit eu? De unde știe ea ce am simțit eu? De unde știe ea ce mi-a spus el mie când a plecat și cum am vrut eu să mor de dorul lui? La naiba! Citesc articole din Catchy, scrise de alte femei sau de alți bărbați și constat, cu uimire, că în mult prea multe mă regăsesc. În mult prea multe cărți, filme, povestiri e zugrăvită pe îndelete viața mea, sufletul meu, vorbe spuse, gesturi, situații trăite sfâșietor. Noi toți avem pretenția ca avem o viață de film sau de roman. Greșit. Romanele și filmele nu fac decât să transpună, palid, viețile noastre zbuciumate și brăzdate de, culmea, aceleași întâmplări. Constat cu tristețe, că, în ciuda faptului că trăim vieți trase la indigo, nu învățăm nimic din experiența noastră, dar nici din a altora. Poate că o soluție ar fi ca, atunci când te confrunți cu o situație dureroasă, devastatoare, să te poți îndrepta către oamenii care deja au depășit-o și ei să-ți explice cum au reușit. Nu, nu la psihologi. Poate că, dacă am înțelege că ceea ce noi am trăit până „la os”, identic cu noi, au mai trăit și alții, ne-am mai ostoi tristețea și dezamăgirea.
Poate sună ciudat, dar eu, astăzi, cred că viața este un șir limitat de situații care se tot repetă. Că noi toți trăim povești similare și, mai mult decât atât, împrăștiați prin lume, fără să știm unii de alții, trăim povești identice.
Termin de citit cartea, zâmbesc și o pun pe masă. Cineva, fără să-i cer, a scris una dintre poveștile vieții mele, fără să mă cunoască personal. Dar mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu, pentru că îmi dă și soluții și concluzii salvatoare. Îi mulțumesc în gând, pentru că am înțeles că nu sunt singură. Pentru că am înțeles că ceea ce pe mine m-a doborât nu este decât o banală întâmplare de viață, pe care au trăit-o o sumedenie de alți oameni. Pentru că am înțeles că nu sunt eu nici ghinionistă, nici blestemată și nici cel mai nefericit om.
Noi dăm dimensiune tristeții, deznădejdii, depresiei, dezamăgirii și neiubirii din viața noastră. La fel cum doar în noi stă puterea să înțelegem că viața e ca un carusel. Nu poți fi numai „pe val”. Că doar de noi depinde să nu ne prăbușim în hăul sufletului bolnav de nedreptate și de dor. Privește, ascultă și încearcă să înțelegi poveștile celorlalți. Sunt cea mai bună școală, dacă nu ești chiulangiu.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
