Încercând să evadeze din Cnossos, unde era exilat, pentru a ajunge la Atena, Icar și-a făurit niște aripi din ceară și pene. Era singura posibilitate să traverseze marea. Dedal l-a avertizat să nu se apropie de soare pentru că ceara s-ar topi iar el ar cădea în mare. Prins de beția zborului, Icar s-a apropiat prea mult de soare. Legenda spune că ar fi căzut în mare, dar legendele sunt povestite de oameni și au în ele un sâmbure de invidie. Spun asta pentru că eu l-am întâlnit pe o străduță din Collioure, în celălalt capăt al Mediteranei, cu un pahar de Calvados ieftin în față. Cum o fi ajuns acolo, doar el știe. Eu nu l-am întrebat.
Eram în vremea aceea reporter în Timişoara, la un ziar pentru tineret. Mă ocupam de turism, nu trebuia să minți prea mult, subiectul era neutru. M-au trimis să fac un reportaj despre Salvamont şi mi s-a indicat regiunea Parâng – Retezat, ca să leg reportajul de viaţa minerilor din zonă. Omul nou, îmblânzirea naturii, eroismul cotidian, prostii de astea. Mi-am luat hărţi, lanternă, briceag, busolă şi alte obiecte, despre care credeam că mi-ar folosi pentru supravieţuirea în sălbăticie şi am plecat spre Lupeni. Am îndesat în sac o sticlă de vodcă şi o carte de Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest. Întotdeauna iau cu mine o carte – citesc câte o pagină, două când nu am ce face.
Era în Iunie, prin ’88. Polonia era în fierbere din cauza unui lider de sindicat și al papei Ioan Paul. În țările din jur se ridicau nori de furtună. Țarul de la Răsărit părea că dă semne de slăbiciune, doar România rămânea încremenită într-o utopie amorfă. Așa încât perspectiva unei expediţii în munţi mă făcea să resimt fiorul pe care-l trăiam în copilărie, cînd citeam despre aventurile lui Gulliver sau poveştile cu piraţi ale lui Robert Louis Stevenson. Munca în redacţie mă obosea – simţeam apăsarea biroului pe care scriam ca şi cum aş fi stat sub el.
Clădirea în care se afla redacţia fusese cîndva sediul Securităţii. Pereţii murdari şi goi, podeaua din scînduri, mirosind a motorină, becul spînzurat de tavan printr-un fir lung ca un ştreang, zgomotul sacadat al mașinilor de scris mă făceau să mă gîndesc la Kafka şi chiar nu mă dădeam în vînt dupa Kafka. Când ai îndoieli cu privire la rosturile vieții ai două opțiuni optimiste: să faci sex sau să pleci unde vezi cu ochii. Am plecat spre Valea Jiului.
Dincolo de Timişoara se întinde o cîmpie cu pămînt aşezat și bogat. Locurile se văluresc spre Răsărit, pe drumul vechi al Sarmizegetusei romane, vegheat de ziduri străvechi în credinţă, ca cele de la Densuş. Tara Haţegului sprijină înălţimile Parîngului şi ale Retezatului cu dealuri aspre din care pâraiele scot la lumina oase de dinozauri, cochilii din vremea Genezei și boabe de aur.
Am traversat orașul Petroșani și am intrat în munţi pe la Câmpul lui Neag, cu un Aro al ocolului silvic. M-au lăsat la un loc pe care-l numeau Beci. De acolo am pornit singur, pe lângă cabana Buta, prin şaua Lăpuşnicului, pînă în valea râului cu acelaşi nume, apoi am urcat marile praguri spre lacul Bucura. Pâlcuri de jnepeni au luat locul pădurilor de brad, de-a lungul pârâului care cobora de la lacuri.
M-am întrebat mereu ce-mi place mai mult: muntele sau marea? Spațiul imens, necunoscut, tentația plecării, poate imaginea plajelor cu nisip alb și palmieri, mi-au răscolit imaginația dintotdeauna. Muntele, în schimb, mi se pare locul ideal în care poți să te vindeci de frustrări şi de vanităţi. Între cer şi stâncă nu există iluzii – ceea ce primeşti este la vedere – spaţiul se măsoară în paşi, în ore, în respiraţii pe minut. Un loc potrivit pentru a-ţi pune ordine în gânduri şi în viaţă. Muntenii sunt oameni calculați pentru că muntele nu lasă loc de ezitări.
Am ajuns la Bucura pe la prânz. Un luciu întins de apă, străjuit de vârfuri: Peleaga, Retezat, Judele.
Lângă apă, un cort militar cu o cruce roşie pe el. Era baza Salvamontului din Lupeni. Băieţii fuseseră anunţaţi prin staţia radio că vin şi m-au primit simplu, fără obişnuitele formule pe care noi, oamenii din cîmpie, le folosim fie din politeţe, fie ca să ne ascundem gândurile.
Erau patru. M-a întâmpinat Sam. Mi-a strîns mâna şi am simţit ce înseamnă să-ţi bagi degetele într-o menghină. Nu ştiu dacă a zâmbit știind că mă doare mâna sau a încercat să pară prietenos. Scund şi gros ca un gnom din poveștile lui Tolkien, cu o faţă pietroasă, încadrată de o barbă zbârlită. Sam era şeful echipei. Mi-l amintesc întotdeauna zâmbind, cu țigara în mână. Fuma mult, cu toate astea urca crestele cu energia şi abilitatea unui alpinist. Nu puteam ţine pasul cu el, dar Sam nu lăsa pe nimeni în urmă. Se oprea pe câte un pietroi, își aprindea o țigară și ne aștepta zâmbind. Cred că a fost primul om cu calități de lider pe care l-am cunoscut. Aveai pur şi simplu încredere în el. Era miner, la fel ca și ceilalţi doi, Jerry și Zoli.
Făceau parte dintr-o echipă de 20 de bărbaţi care lucrau la minele din Vale, dar care îşi petreceau mult timp, fie vară, fie iarnă, bătând potecile şi pârtiile Retezatului. Supravegheau și Rezervația ca să nu intre ciobanii cu vitele în ea.
Am povestit cu ei despre minerit și despre cât de mortală poate fi meseria asta. Fiecare avea un prieten sau o rubedenie care murise în mină. Nu făceau caz pe chestia asta, era doar un mod de viaţă şi nu încercaseră să facă altceva. Se câştiga destul de bine, dar în acei ani săracia ajunsese şi la ei, era greu să-şi procure alimente de bază. Erau religioşi, pentru că mina însemna nu doar mijlocul lor de supravieţuire, dar şi drumul spre moarte. Intrau în mină şi-şi făceau cruce. Nu-l citiseră pe Dante, aşa că-şi luau cu ei şi speranţele de fiecare dată cînd coborau în adânc. Uneori aceste speranţe nu le erau de nici un folos atunci când dădeau de vreo punga de gaz metan sau cînd dinamita exploda aiurea. Femeile ştiau asta cel mai bine… erau multe femei îmbrăcate în negru pe străzile din Vale. Poate că din cauza asta cei de acolo trăiau intens şi într-un mod pe care noi, cei care nu cunoşteam alt întuneric decît al noptii, nu-l puteam înţelege.
Asta n-aveam cum să o scriu în ziarul pentru care lucram, cum nu puteam să scriu nici despre zecile de oameni pe care îi ucidea mina. Totul trebuia să pară perfect în zilele acelea, ca într-o utopie în care viaţa şi moartea nu erau decît decoruri într-o defilare cu care alegorice şi eroi ai muncii. Uneori viaţa poate fi atât de ieftină!…
În comparaţie cu Sam, Jerry și Zoli nu ieşeau în evidenţă, deşi aveau personalităţi interesante. Jerry, mi-a povestit Sam, a plecat în toiul nopţii din tabară, crezând că-şi surprinde nevasta, pe care o bănuia că-i pune coarne cu un cumnat. Muntele nu-i uşor de bătut ziua, cu atât e mai greu şi periculos noaptea. Cu toate astea, omul a fost înapoi a doua zi pe la prânz, destul de mulţumit de escapada lui. Nu a surprins pe nimeni, dar măcar şi-a pus nevasta în gardă, că data viitoare s-ar putea să nu mai aibă atâta noroc…De bătut a bătut-o oricum, ca să nu uite, dar și de supărare că a făcut atâta drum degeaba. Nu am aflat de ce îi spuneau Jerry, cred că era vorba despre șoarecele din desenele animate.
Zoli era un ungur jovial şi priceput la tot felul de chestii practice, ca orice ungur care se respectă. Avea mereu îndoieli cu privire la traseu, la program, la gătit sau la orice altceva. Era meticulos şi ordonat ca un contabil, omul cu listele. Și făcea un gulaş formidabil.
L-am lăsat la urmă pe Doc. Era medicul expediţiei, cum îi plăcea să se prezinte. “Ce expediţie, Doc ?” l-am întrebat o dată. “Expediţie de salvare, of course” spunea el ritos. “ Şi aţi salvat ceva, Doc?“ “Da, sufletele noastre, de aroganţă, şi vieţile noastre, de plictiseală. Pe naiba! Tu nu vezi că nu sunt decât marmote și corbi pe aici? Ce să salvezi? Mai găsim câte un cadavru – anul trecut a căzut o poloneză la Judele.“
Era un tip ciudat, Doc. Venise în Vale de undeva din câmpie, încercând poate să fugă de el însuşi, să scape dintr-o existenţă ternă care, spunea el, i-ar fi transformat viaţa într-o bandă de producţie, ca cele din fabricile de maşini japoneze.
“Acolo, în lumea aia, te naşti planificat, cu decret, mergi la şcoli care îţi spală creierul ca să devii om al sistemului. Te faci medic că-i la modă, te căsătoreşti ca să intri în establishment, te înscrii în Organizaţie ca să beneficiezi de fericirea clasei muncitoare şi începi să vorbeşti ca Pinocchio. Faci copii planificat şi-i minţi că libertatea este o noţiune decadentă care ne otrăveşte sufletul si voinţa. Iubirea este doar un decor de mucava pentru filme proaste.“
Îmi spunea asta detaşat, fără patos. Era tipicar ca un burlac. Dimineaţa pleca spre izvor. Se bărbierea cu apa îngheţată sub privirile amuzate ale lui Sam. ”Uite la el. E nebun! Îți îngheață puța când te piși, iar ăsta se bărbierește cu acid azotic.Vezi să nu se îndrăgostească vreo marmotă de tine, Doc!”
Au fost zile frumoase. Făceam lungi plimbări pe creastă şi de-a lungul lacurilor. Sam în frunte, Doc încheind şirul. Unul dintre băieţi rămînea zilnic la tabără şi ne aştepta cu mâncare caldă. Supă de cartofi, brânză, slănină, ceapă, meniu întrerupt Duminica de gulaşul lui Zoli. Ceai de rododendron, care creştea din belşug pe lângă tabără şi “rom” din zahar ars și alcool etilic de uz sanitar. Doc povestea despre băuturi cu nume exotic: Armagnac, Calvados, despre Pasternak şi William Faulkner, deşi nu-l asculta nimeni, poate doar Sam care susținea că nu există scriitori mai mari decât Jack London și Jules Verne.
Seara jucau cărţi la lumina lămpii cu petrol. Erau gravi şi preocupaţi, ca şi cînd ar fi jucat pe case, ori maşinile pe care nu le aveau. Se ciorovăiau uneori, ca nişte precupeţi dintr-un suuk arab.
Sam câştiga aproape întotdeauna, iar Doc pufăia nervos. Nu-i plăcea să piardă. “Joci ca o cizmă Doc – tu nu vezi că a ieșit decarul de caro?”
Nu erau mulţi turiști pe vremea aceea. Am participat la o petrecere dată de un grup de studente din Germania de Est, care aveau tabăra la câteva sute de metri de noi, lângă un ochi de apă, sub pragul Bucurei. Mai era o familie de germani, la vreo 50 de ani, el, cu o disabilitate severă la un picior, ea, bolnavă de cancer. Cei doi îşi înfruntau angoasele străbătînd munţii. Erau şi doi polonezi .
Am stat în jurul focului, am împărţit vodca lor și romul nostru din zahăr ars. S-a îmbătat toată lumea. Fetele s-au băgat în lac, sub lumina lunii, goale ca vechile zeiţe ale Rinului. “Uite la astea: sunt bete ca nişte mujici. Eu nu sar după ele, fir-ar ale dracului de paraşute”, pufăia Sam nervos. “Lasă-le Sam, doar nu vrei să le amendezi? Și unde să se înece? Ești la fel de beat ca și ele – nu știu cine pe cine ar salva, la o adică” îi răspunse Doc râzând. “Halt! Verboten rezervationen! Nicht scăldaten! Ia ieşiţi afară, fută-vă gogu de nebune!”. Sam se lăsă să cadă pe spate lângă Doc. “Doc, mâine dăm o tură prin rezervație. Am prins o urmă de capre negre, poate avem noroc să le vedem , înainte să coborâm în vale.” “Dăm, Sam. Poate vedem și urs.” “Doc, fetele astea…” “Da, Sam, știu. Și mie. Dar noi suntem paznicii rezervației. Băieții buni. Nu se cade, știi…”Doc, cine te așteaptă pe tine, jos, în vale? Eu am nevastă, pe tine te doare în bască, reguliciul naibii. Dă sticla aia.” Era una din serile alea de început de vară când aerul miroase a frunze verzi și a lipsă de griji. O noapte sub cerul plin de stele, în vârful muntelui, o clipă pe care nu mulți au avut norocul să o trăiască. Alături de Doc, de Sam și de ceilalți, credeam că, printre puzderia de stele, într-o liniște adâncă cât lacul Bucura, pot înțelege rațiunea destinului. Era înțelepciunea pe care ți-o dă beția, sau poate magia muntelui? Am ațipit fericit.
A doua zi s-a pornit viscolul. Vârtejuri de vînt de o forță incredibilă, aruncau fulgii apoşi pe coastele Muntelui. Nu se vedea la doi pași. Era ceva neobişnuit pentru acea lună din an şi ne-am trezit într-un coşmar. Vecinii noştri plecaseră spre cabana Pietrele şi speram să fi trecut creasta înainte ca urgia să pornească. Am rămas singur la bază, în timp ce băieţii au plecat către şaua Bucurii în căutarea unor eventuali turişti. S-au întors după două ore cu un bărbat pe jumătate îngheţat.
Doc a rămas cu el, în timp ce restul echipei a ieşit din nou în viscol. La un moment dat, sub presiunea vîntului şi a zăpezii, cortul s-a prăbuşit peste noi. Am încercat să-l protejăm pe amărâtul pe care tocmai îl salvaseră din furtună şi să ţinem ridicat scheletul de fier, care mai susţinea pânza cortului. Simţeam cum îmi amorţesc degetele din cauza frigului şi a umezelii.
Doc încerca să-l cheme pe Sam prin staţie, dar fără succes. A reuşit totuşi să întărească ancorele, ca să nu fim aruncaţi în lac. Urletul stihiei ne acoperea vocile. Țipam unul la celălalt ca să ne auzim. Rafalele reci îmi ardeau faţa. Îmi era imposibil să-mi ţin ochii deschişi. Mă gândeam că Sam nu are cum să răzbată prin asemenea vreme. Muntele se supără rău şi, cînd o face, oamenii nu au ce căuta acolo. Părea incredibil să prinzi asemenea vreme în Retezat.
După un timp cât o veşnicie au apărut Sam și băieţii. A fost ca o izbăvire. Au ridicat cortul şi l-au asigurat ca pe o galerie de mină, cu popi și traverse improvizate din scândurile pe care le aduseseră la instalarea taberei. Câteva ore am așteptat ca viscolul să se oprească.
La fel de brusc, mânia Muntelui a încetat. Seara şi-a aşezat umbrele peste lac, iar focul şi romul ne-au încălzit oasele şi sufletele deopotrivă. Liniştea a o mie de veacuri s-a aşternut peste noi. Sam zâmbea şi-şi mângâia barba. Jerry cioplea o bucată de lemn. Doc privea în flacără sorbindu-şi încet romul. Eu simţeam încă usturimea pe mîini şi pe faţă.
”Unde ţi-e gândul, doc ?” l-am întrebat.
“Dincolo de munţi, spre vest, este oceanul“, îmi răspunse cu voce gravă, fără să mă privească. “Aş vrea să văd oceanul” – făcu o pauză – ”să evadez, să călătoresc prin lume. Să văd catedrale şi poduri. Să scap de ipocrizia asta, de meşteri Manole şi de ciobani resemnaţi! Oameni mici şi mânăstirile lor amărâte…“
Sam îşi ridică privirea spre Doc. Zâmbetul îi pierise. “Iar visezi Doc. Ce-ţi lipseşte? Or să-ţi pună ăia pielea la saramură pe malul Dunării! Pe unde vrei să pleci? Poate să-ți pui niște aripi! Ce nu-ţi place la mănăstirile astea? Aseară dădeai semne că ești în toate mințile. Sau nu ți-a trecut de mahmureală?”
“Nu, Sam. Ce-mi trebuie mie nu este aici. Ce am? Nişte cărţi, discurile, fetele din spital. Nu vezi că suntem pe o insulă, doar că nu e clar cine-i Robinson Crusoe şi cine este Vineri. În armată tăiam zilele din calendar aşteptînd eliberarea. Acum fac la fel, dar nu ştiu ce aştept. Suntem nişte proşti şi nişte laşi, asta suntem! Aşteptăm ca vitele la abator! E o minciună, totul este minciună! Ştii ceva construit de poporul ăsta, mai sus de piciorul broaştei?” zise Doc. Îl privea pe Sam cu încrîncenare, aproape cu răutate.
“ Doc, ce dracu ai? Eşti dus cu sorcova? Ți-a cășunat pe popor acum! Tu chiar o cauţi cu lumânarea şi nici măcar nu ai dreptate. Spune-le astea la ședință de partid”, zise Sam. ”Ce crezi că vei găsi dincolo ? Cine o să te primescă? Nu poţi să schimbi nimic şi nici eu nu pot şi dacă ai să poţi, ce vrei să pui în loc? Eu am părinţi aici, am copii, crezi că eu nu ascult Europa Liberă. Doc? Crezi că eu nu ascult, că nu ştiu ce ştii şi tu? De ce pizda mă-sii stau pe munte toată vara?… auzi la el… nu mai pot ăia de dragul tău. Şi ce au mănăstirile cu asta?… Ai pus tu vreo cărămidă undeva, ca să ştii cum se construieşte… auzi la el!… nu-i plac mănăstirile românești!… Și până la urmă ce rost are discuția asta, Doc? Du-te și aruncă-te în Bucura, dacă ți-e cald!”
Cortul se încărcase brusc cu o tensiune pe care nimic nu o anunţase. Întâi furtuna, acum cearta asta dintre Doc şi Sam. Era ciudat să-i ascult vorbind despre toate astea, acolo, în inima Muntelui, dar poate că acela era locul cel mai bun ca să-ţi descarci sufletul şi să dai drumul mâniilor şi tuturor durerilor. Poate că este normal să se certe după câteva zile, în pustietatea asta, mi-am zis. Este ceva cu Muntele ăsta… deodată mi s-a ivit din memorie povestea lui Thomas Mann, Muntele Vrajit… poate că, noaptea, Muntele este vrăjit şi toţi cei care rămân aici, între apusul şi răsăritul soarelui, se încarcă cu memoria pietrei, ajung într-un univers paralel care le poate dezvălui viitorul… poate. Am simţit un fior pe şira spinării, dar l-am pus pe seama frigului. Şi totuşi era cald în cort… acum chiar că era cald…
“Catedrale şi poduri… “, zise Doc, după o pauză. Vocea i se liniștise.
“ Mai dă-le-n mă-sa de catedrale Doc, ai şi aici biserici. Şi un pod peste Brăiţa, dacă vrei să te sinucizi. Şti ce-i cu voi, ăştia cu… multă carte? Nu știți nici cât costă un kilogram de cartofi, asta e! În afară că vă lipsește o doagă“. Sam era nervos, dar mie mi se părea că vorbeşte mai degrabă pentru el. Era un tip care îşi depăşea cu mult condiţia. Sau ceea ce credeam eu despre condiţia intelectuală a unui miner.
“ Zi, Sam! Hai zi! Ce este cu noi ăştia cu multă carte? Tulburăm liniștea? Nu lăsăm morţii să moară? Nu puteţi voi să vă mâncaţi cârnaţii și cartofii din cauza noastră… şi… şi… tu nu citeşti cărţi Sam?… ce dracu cauţi tu la mină?”
“Doc, nu-i treaba ta. Tu n-ai pe nimeni. N-ai ce pierde… lumea te respectă pentru că eşti doctor, faci ce vrei, fuţi ce vrei, dormi când vrei, te scoli când vrei, te doare-n cur de toţi! N-ai nici o responsabilitate, Doc! De asta este vorba… eşti singur… ce-ţi pasă? De cine ai tu grijă?”
“Nu fi prost Sam. Lasă-mă cu responsabilitatea ta! Ştii despre ce vorbesc. Catedrale, Sam! Ăia se luptau cu Dumnezeu când noi ne otrăveam singuri fântânile. Noi nu avem curaj nici măcar să deschidem gura… Suntem sufocaţi de minciuni şi de laşitate. Vreau să văd turnurile, bolţi, sălile mari. E vorba despre libertate Sam… şi despre curaj! Vrei să te ridici din ţărînă, să rupi lanţurile. Să-l iei pe Dumnezeu de picior, să-ţi doreşti totul şi totul să-ţi fie la îndemînă! Responsabilitate faţă de tine însuţi… Tu… pentru tine, pentru sufletul tău!… Ai să scoţi cărbune ca să-ţi faci copiii doctori şi ai să mănânci tot rahatul din lume până or să te ducă la groapă cu cai mascaţi şi cu fanfara cefereului. Ce dracu citeşti tu în cărţile alea?… uită-te în jurul tău!…”
Doc era surescitat. Furtuna din sufletul lui răbufnise la suprafaţă. În unii oameni zac viscole mai periculoase decât cele din munţii cei mari… “Da, sunt singur… toţi suntem singuri Sam… şi tu esti singur, dar mai este o speranţă şi pentru tine, Sam. Nu înseamnă totul să-ţi hrăneşti familia… ce altceva le dai copiilor tăi?… de ce i-ai făcut?… în ce lume i-ai făcut, Sam?”
O tăcere grea s-a lăsat peste pietre şi peste gîndurile noastre. Sam deschise gura să răspundă, dar vorbele nu mai veniră. Îl privi lung pe Doc şi un zâmbet, la început trist, prinse să-i încolţească pe buze. Poate că Doc nu era în toate minţile, dar simţeam că, pe undeva, are dreptate, deşi, în acelaşi timp era evident că dreptatea lui îl lovea inutil pe Sam. Şi Sam avusese o zi grea, în care tocmai salvase un om, ne salvase şi pe noi – nu avea nici un rost să dea în Sam… Mi se părea ireal ce se întîmplă. Până atunci îi auzisem vorbind despre munte, despre femei, despre cătănie. Acum aveam senzaţia că asist la o piesă de teatru, dar oricum, celor de la ziar nu le-ar fi plăcut să o audă. Nu era chiar ce ar fi trebuit să scriu despre băieţii ăştia!…
“Şi podurile, Doc ?”, am întrebat încet, într-un tîrziu.
“ Şi podurile, Hemingway. Sunt drumul nostru către ceilalţi. Să scrii în ziarul tău despre asta… dacă te lasă ăia.”
“Dar unii se sinucid de pe poduri. Cu cât este mai înalt podul cu atât tentația mai puternică. Libertatea să te arunci în cap… Te-ai gândit și la asta?“, încerc eu, într-o izbucnire de sadism de care nu mă crezusem în stare până atunci.
“Da, pentru că le este frică să treacă dincolo. Podurile sunt mai degrabă speranţa că vom găsi dragostea dincolo de apă. Nu tot ce vezi este ceea ce crezi tu! Podurile sunt înalte ca să treacă vapoarele pe sub ele. Tu ce faci când scrii? Mâzgăleşti hârtia?… sau poate construieşti punţi? Asculta aici: am primit prin naştere două daruri: libertatea şi iubirea. Nişte vorbe… Uneori nu fac nici cât un salariu. Puţini ajung să le cunoască… Să ştii când eşti liber şi să ştii când iubeşti, asta ne face diferiţi de animale, ce dracu e greu de înţeles? Conştiinţă… aşa-i zice… Dar nu!… asta-i filozofie, se ia din cărți, ca râia. Dă mâncărimi. Nouă ne place să trăim ca hârciogii – să avem ce mânca, să bem ca chiorii şi să regulăm muieri sau să le batem, sau şi una, şi alta. Şi cînd nu putem, ne plângem de milă sau facem bancuri. Înmulţeşte tu pâine şi vin şi ai să vezi cum se vor lepăda de Isus şi cum or să-ţi ridice ție altar… și înainte de asta ţine-i înfometaţi o vreme şi vor veni să-ţi mănînce și din palmă! Şi dacă avem familie, încă o pereche de lanţuri… vai de noi… nişte rataţi, asta suntem… Lui Sam îi este frică pentru că are familie. Ceilalți trăiesc pentru o pâine pe cartelă și o pungă cu adidași.”
Vorbea pătimaş, cu sarcasm, cu dispreţ. N-aveai ce să-i faci. “Sunt atîtea poduri şi catedrale acolo, spre ocean, într-o zi am să plec și eu. Îi dau în mă-sa” mai spuse Doc, după o scurtă pauză, doar pentru el.
Minute bune ne-am auzit doar gândurile şi bătăile inimii. Şi gândurile mele erau confuze.
Doc tăcea încruntat. Sam şi-a regăsit zâmbetul: “Doc, las-o naibii mă, într-o zi vei găsi și tu ce vrei… o să vină şi ziua ta… ascultă-mă pe mine! Gorbaciov şi toată chestia aia de la ruşi… Se coace buba, Doc. Nu se poate altfel. Solidaritatea în Polonia şi Papa, polonezul, cum îl cheamă… se întâmplă ceva… Noi avem muntele ăsta şi ne este bine aici. Şi mie, şi ţie, şi jegosului ăstuia de Jerry. Şi lui Zoli, dacă n-ar dormi pe el… Să mă chemi şi pe mine Doc, să văd şi eu biserica Papei, am auzit că-i mare… au făcut-o pe spinarea noastră, că dacă nu țineam noi turcii acuma mâncau rahat.” Apoi, privind spre Jerry : ”Bă, tu s-o duci şi pe nevastă-ta s-o spovedeasca Papa. Să-ţi sară gărgăunii din cap şi să nu mai bîntui munţii noaptea, ca Dracula“.
“Plimbă ursul Sam!“, i-o tăie Jerry supărat.
“Nu vorbi de urs aici, nefericitule. Băi, ce rahat de vreme! De când mă ştiu nu am mai prins furtună cu zapadă în Iunie… aproape Iulie… Mai fă nişte rom, Zoli… Hai să băgăm o carte. Mâine coborâm în Rezervaţie, să vedem caprele. Doc tu vii cu noi, Jerry tu rămâi la cort… mîine faci nişte fasole cu cârnaţi – să vezi ce-o să mănânce doctorul! Hemingway, vii şi tu cu noi – să-ţi iei ciorapi de rezervă.“ zise Sam, aprinzându-şi încă o ţigară, fără să-l mai intereseze răspunsurile noastre.
Am ieşit în noapte. Vântul alungase norii. Luna coborâse în apa lacului, aruncând o lumină stranie spre creste. Libertate şi iubire. Mă gândeam la vorbele lui Doc. Unde să le cauţi, cine să te însoţească, ce să sacrifici ca să primeşti ceva? Şi, la urma urmei, despre ce era vorba? Nu asta vrem toţi? Acel “dincolo”, o lume despre care se vorbeşte în şoaptă, cu teamă cu speranţă, cu smerenie, aproape… M-am lăsat purtat de gînduri peste ape. Poate într-o zi… Cine ştie… Poate că Sam ştie ceva şi nu vrea decât să-l zgândăre pe Doc… Cine ştie… Sam are un simț de conservare mai aspru decât Doc. E miner, în fond…
Am mai rămas pe Munte câteva zile, apoi am plecat fără să mai scriu vreun reportaj. Ar fi trebuit să scriu banalităţi despre oameni ai muncii care îşi fac datoria cu inima şi gîndul la Organizaţie, spre cinstea clasei muncitoare. Ce legătură ar fi avut astea cu Sam şi cu Doc?
Pe drumul spre Haţeg am văzut din nou Muntele. Undeva acolo sus, erau patru bărbaţi care trăiau într-un cort, bând rom şi povestind despre catedrale şi libertate. Despre viaţă, aşa cum credeau ei că ar trebui să fie. Poate că, într-o zi, Doc şi noi toţi, o să putem ridica mîna spre cer, ca să-l apucăm pe Dumnezeu de picior. Dar nu cred că ziua aia va veni prea curând. Şi dacă o fi să vină, mi-e teamă să nu ne găsească dormind, sau prea ocupaţi cu vrajba dintre noi…
Am revenit peste ani în Vale. Mergeam la schi la Straja. Jeepuri, zgomot, lumini, muzică. Părea o aşezare de căutători de aur, încîlcită şi murdară, dar plină de viaţă. Băieţii de la Salvamont aveau echipamente performante, ATV-uri, erau profesionişti şi nu auziseră de Sam. Vorbeau despre bani, fete, beau whiskey. O libertate salbăticită, haotică, schimbase locurile şi oamenii.
“Sam a murit demult, cu două luni înainte de revoluţie“, zise brusc cabanierul, privindu-mă. “V-am auzit întrebând pe aici. Au rămas doi copii după el. Era băiat bun, dar fuma prea mult… băiat bun…“
Am simţit ca şi atunci, pe Munte, frigul fulgerându-mă pe şira spinării. Oare Doc ştie? Oare Muntele ştie? Dar eu ştiam acum de ce nu am scris povestea atunci, când am coborât de pe Munte. Era ca o piesă în două acte, iar în actul al doilea trebuia să se împlinească fie visul lui Doc, fie profeţia lui Sam. Sau şi una, şi alta, în definitiv erau legate cu un cordon ombilical, într-un singur suflet. Acum ar trebui să o scriu, să închid încet uşile, ca să nu stric echilibrul fragil dintre lumea asta şi toate celelalte lumi care există dincolo de noi. Să spun povestea asta pentru Sam, care, undeva acolo sus, îşi aprinde o ţigară şi zâmbeşte: “Ce ţi-am zis eu, Doc? Toate la vremea lor… hai, uscaţi-vă bocancii… nimic nu face mai mult decât nişte ciorapi uscaţi şi bine întinşi pe picior. Restul sunt baliverne…”
Despre Doc nu ştiu ce să zic. Eu cred că a reuşit într-un târziu să evadeze, să-şi vadă catedralele şi podurile. Poate că acum savureaza un Calvados pe malul Oceanului. Sper să-şi fi găsit liniştea şi libertatea, pe undeva. Şi poate, iubirea. Sau poate că a rămas la fel de singur şi la fel de nemulţumit ca atunci, pe Munte. Unii oameni ştiu să înmulţească pâinile, dar nu le împart cu nimeni, nici măcar cu ei înşişi…
Muntele, în schimb, este tot acolo, misterios şi tăcut, deşi pietrele lui ar putea să spună poveşti interesante. Poveşti despre oameni ca Sam…
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
