Fără SMS-uri scrise cu prescurtări, fără e-mail-uri nesemnate, fără emoticoane cu dinţi laţi, dar cu tot atâţia feromoni. Scrisori de dragoste. O iubire scrisă scârţâit cu peniţa îmbibată în cerneală, la sfârşitul căreia un “cu drag” sau “cu dragoste” face diferenţa, sărutări expediate şi dorinţe pecetluite cu un timbru umed. Spectacolul de teatru „Scrisori de dragoste”, cu Mircea Albulescu (Andrew) şi Ileana Stana Ionescu (Melissa) ne-a reamintit cum e să iubim cu virgulă şi semnul exclamării.
Şi-au scris din clasa a doua. “Tu faci «R» mai înalt ca «T», iar eu fac «O»-urile mai rotunde”. “Vrei să fii prietena mea?”, “Vreau, dar doar dacă nu trebuie să te sărut”, îi răspunde Melissa, înghesuind lângă scurta scrisoare o felicitare desenată de ea, cu ei doi goi. “Ghici care eşti tu şi care sunt eu”. Îi ia o oră până să scrie “Dragă Andy” aşa că renunţă la introduceri. El îi scrie din tabără, din vacanţe, din internat, scrisori lungi, despre tot ce face, despre toţi cei cărora le mai scrie, îi scrie chiar şi despre despre scris. “M-au trimis la colegiu, au zis că sunt un diamant neşlefuit”. “Andy, nu-i lăsa să te şlefuiască prea mult”, se tânguie ea.
Melissa îi scrie din mănăstirea unde poartă bluze verzui şi vorbeşte în franceză, mai exact din camera pe care o împarte cu o cubaneză care are o nouă perechi de pantofi. Apoi scrisorile vin din diferitele şcoli pe unde e transferată pentru că din toate pleacă exmatriculată. E răzvrătită, nemiloasă, fumează ţigări pe după copaci şi gustă în pauze din sticla de gin. “Mai scrie-mi despre sentimente”, îl roagă ea. “Mi-e dor de… câinele meu Olie”, îi răspunde el.
Pe scenă, actorii stau pironiţi fiecare la biroul lui. Faţa lui de masă e albăstruie, cu carouri, boţită de câteva cărţi. A ei e vişinie, iar pe ea se înghesuie o vază, creioane, caiete şi foi albe. Îi citeşte scrisorile bâţâindu-şi piciorul sau lovindu-şi călcâielea plăcere. “Îţi aud vocea pe hârtie, Andy”.
Au crescut, nu din ani, ci din scrisori. O invită la singura serată pe care o organizează colegiul lui. Îi cumpără flori şi îngheţată de vanilie, iar ea o şterge cu Bob la garderobă ca să se giugulească. “Mi-am pierdut capul, Andy, sunt o gâscă tâmpită. Iertare, iertare! Mi-aş pierde minţile dacă n-aş ţine la tine”. Se ceartă şi se împacă, se alintă şi se tachinează, râd şi plâng prin scris. Ea semnează cu “Miau” când îl supăra, el cu “Salut!”. “Eşti dezmăţată, nimfomană!”. E rândul ei să nu-i răspundă.
“Fir-ar al dracului de hârtie”.
“Îţi scriu pentru că mi-ai trântit receptorul. Na, în scrisoare nu-mi poţi trânti nimic”. Dar ea e vicleană şi-i trimite scrisoarea lui ruptă bucăţele. El o iartă pentru că îi place să scrie şi mai ales îi place să-i scrie ei. Se dăruieşte cu totul. “Scrisoarea asta sunt eu, felul meu de a scrie, felul meu de a simţi. Poţi să mă citeşti astăzi, mâine, oricând vrei”. El e romantic, sincer, scrie cu “voce” gravă şi semnează “cu dragoste”. Ea e ba zăpăcită, ba cinică, ba nostalgică, ba provocatoare. Ei sunt doi tineri “cu părinţi indiferenţi, cu regulamente tâmpite şi şcoli desuete”.
Cu timpul, scrisorile se răresc. Şi aşa cum nu se întâmplă în romanele de dragoste, nu mai sunt aceiaşi şi nu mai ştiu unul de altul. Ruptura nu se simte decât în scrisori. Îşi mai mâzgâlesc doar un “Sincere felicitări!” de Crăciun şi de Anul nou, fiecare din drumul lui. El s-a înrolat în marină şi a ancorat în Japonia, unde s-a căsătorit cu o gheişă. “Oftez şi suspin şi plâng, spune-mi că nu-i adevărat”. Încăpăţânată, se căsătoreşte şi ea cu Darwin, “care atunci când râde seamănă cu Pinocchio transformat în măgăruş”. El ba o opreşte, ba nu. “Măi, potaie, acum la bătrâneţe faci pe subtilul”, îi scrie ea subliniind “potaie”. Curând îşi numără nepoţii, adăugindu-i la semnăturile de pe rarele felicitări pe care şi le trimit. “Salutări din Egipt, New York, Malta…”
50 de ani înghesuiţi în câteva scrisori. Doi bătrâni care s-au reîndrăgostit şi care se întâlnesc acum pe furiş pe străzile Washingtonului ori în atelierele artiştilor din New York. Încă îşi mai scriu scrisori, cocoşaţi fiecare deasupra biroului. Ea cu o bluză înflorată, cu praf verde pe ochi şi acelaşi picior aşezat peste celălalt într-o bâţâială continuă. El, grav, cu ochelarii sprijiniţi de nas şi sprâncenele stufoase. Nu pot fi împreună, “cărăm prea multe bagaje, Melissa, înţelege!”. Ea nu poate să înţeleagă cum “omul ei de ancoră” n-o mai sprijină. Şi nu-nţelege nici de ce să mai trăiască.
“Ai fost pentru mine toate sentimentele pe care n-am avut ocazia să le trăiesc”. Un bătrân singur şi gârbovit îşi şterge cu podul palmei cele câteva lacrimi de pe obrazul neras. “Ea s-a dus şi eu habar nu am cum să-mi continui viaţa fără ea, fără inimă vieţii mele”. Un bătrân cu ochii roşii care plâng peste o ultimă scrisoare către ea. O iubire scursă pe nişte coli de hârtie, pusă parcă la adăpost şi validată cu puţin lipici şi-un timbru. Simplă, directă şi cu năbădăi, construită din cuvinte scrise cu patos, cu umor, cu gelozie. Scrisori peste scrisori, ca nişte proteze sufleteşti împăturite şi protejate de un plic.
Scrisori de dragoste, de A. R. Gurney
Regie: Mircea Cornişteanu
Cu: Mircea Albulescu şi Ileana Stana Ionescu
Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.
Citiţi şi
Rămas bun, doamnă! Ileana Stana Ionescu (14 septembrie 1936 – 30 iunie 2024)
Iubiri nemuritoare – Albert Camus și Maria Casares (scrisori de dragoste)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
