Dimitrie. Sclipea. Sclipea cu totul. E artist. Balerin şi actor. Brunet, cu doar câţiva ghiocei înfloriţi în păr… ce-i spuneau povestea.
– M-au inundat aseară, Elena…
– Cine?
– Ăia de sus. Şi-am tăcut. Mi-a picat pe faţă. Unu, doi, trei, patru… şi-am tăcut.
– De ce nu te-ai dus la ei? De ce n-ai făcut scandal, Radu?
– Cum să fac scandal, Elena? Când eu credeam că mi te plânge tavanul.
– Tavanul?
– Da, tâmpito. El mi-e prieten. Şi-am zis că facem cu rându’… să te plângem c-ai plecat când mi-era viaţa mai dragă.
– Şi?
– Şi-acu’ e negru. De supărare că n-ai venit.
– A mucegăit?
– Ai mucegăit tu-n suflet.
Ropote de aplauze. Era premiera piesei de teatru şi prima dată când Dimitrie era Radu. I-au chemat de şase ori, iar ei s-au întors mereu, să primească de la public fiecare palmă peste suflet. Sala era plină ca în fiecare seară şi Dimitrie ar fi urlat de fericire. De ce se abţinea? Nici el nu ştie.
Dupa zeci de autografe şi alte sute de poze, a plecat… cu paltonul lui negru, închis până-n gât, spre garsoniera din Romană, unde stătea de cinci ani. S-a aşezat în staţia de metrou. Era târziu, dar spera să prindă ultimul tren. Pe peron, la doar câţiva metri de el, se bâţâia de pe-un picior pe altu’ o fată mărunţică, blondă, cu un palton bej şi o căciulă roz, trasă aproape de tot pe ochi. La nici un minut, fata se apropie de el:
– Crezi că mai vine vreunu’?, îl întrebă ea, bâţâindu-se parcă şi mai agitată.
– Ăăă… da. Adică… sper, îi răspunse uşor confuz.
– A, deci habar n-ai. Ok. Merci.
– Dacă nu te-ai mai legăna atât, probabil că ar veni mai repede, adăugă Dimitrie amuzat.
– Cum adică?
– Eşti neliniştită, trenu’ simte, greşeste linia şi uite-aşa întârzie.
– Sufăr de claustrofobie. Mă termină locul ăsta închis şi aşteptatul…
– Ce loc închis? Eşti în aer liber!
– Nu am chef de glume. Iartă-mă că te-am deranjat, credeam că ştii dacă mai vine vreun tren sau nu. Seară bună.
Fata se duse grăbită spre scaunul din stânga ei, pe care se aseză cu genunchii lipiţi şi palmele în poală. După nici un minut, din plafonul peronului, exact în locul în care stătea Dimitrie, începu să picure. Pesemne că tavanul era stricat.
– Ai umbrelă?, strigă Dimitrie către fată.
– Poftim?
– Umbrelă ai?
– Nu… pentru?
– Vino aici, atunci.
Fata se ridică şi se duse lângă Dimitrie, vizibil curioasă. Tânărul o luă de mână şi o aşeză exact în locul în care apa pica din tavan.
– Ce faci? Nu vezi ca-mi udă hainele??
– Eu văd. Tu nu vedeai până acum că nu eşti într-un loc închis, iar afară plouă. Noroc că am eu umbrelă.
Dimitrie scoase şi deschise tacticos o umbrelă neagră. Amândoi stăteau lipiti unul de altul în singurul loc în care două picături de apă făceau întrecere până la umbrela ce-i adăpostea. Fata se relaxase. Avea un zâmbet larg pe faţă şi-ncerca în zadar să şi-l mascheze.
– Domnişoară, ţin să vă anunţ că avem o seară foarte senină.
– De ce spuneţi asta, domnule? îi raspunse fata amuzată.
– Vă rog să priviţi stelele. Să observaţi cât de mari sunt, dar şi cât de clar se văd. Spuse asta, arătându-i spre luminile din tavanul peronului.
Valeria, fata cu căciulă roz, era primul tren pe care Dimitrie nu-l pierdea. Trenul cu care a călătorit întreaga viaţă.
Am văzut că se pregăteşte să coboare. Mi-am băgat repede în geantă agenda şi pixul şi m-am ridicat. Trebuia sa-l abordez şi speram că n-o să mă refuze. Că o să-mi dea două minute din realitatea lui.
– Scuză-mă… ai cumva două minute?, l-am întrebat repede.
Am zărit o urmă de ezitare pe faţa lui şi am continuat:
– Nu, nu fac nicio promoţie! Nu vreau să-ţi iau nimic, doar să-ţi dau… să-ţi dau o poveste. De fapt tu mi-ai dat-o… stai, stai că-ţi explic.
Realizam în timp real că aberam, dar nu ştiam cum şi ce să-i mai zic pentru a nu părea o nebună care vrea să-l lege şi să-l ia acasă. A acceptat să-mi acorde câteva minute şi să citească povestea din agenda mea, pe care tocmai o scrisesem între Crangaşi şi Unirii…uitându-mă la el.
Nu era nici Dimitrie, nici Radu. Era Florin. Lucra într-o bancă de opt ani. Ar fi dansat doar după câteva pahare de whisky, iar la teatru nu mergea prea des pentru că nu avea timp. Divorţase în urmă cu un an de soţia sa, Maria, cu care avea doi copii.
– Da… Mă bucur că am fost inspiraţia cuiva într-o zi banală de vineri, în metrou… în drum spre serviciu, îmi spuse el cu privirea aţintită în pământ.
– Îţi mulţumesc că ai acceptat să citeşti şi să-mi şi spui povestea ta reală, mai ales că… şi mă întrerupse brusc.
– Ştii ceva? Nu mă bucur. Nu mă bucur pentru că mi-aş fi dorit să fie adevărat tot ce scrie acolo, dar nu e.
Mi-a urat “o zi bună”, s-a ridicat de pe scaun şi a plecat repede.
Florin era foarte diferit de Dimitrie. Dimitrie nu s-ar fi supărat, nu s-ar fi întristat, ci s-ar fi jucat.
A fost ultima mea “poveste din metrou”. Mi-a fost teamă ca nu cumva sa descopăr oameni care nu mai ştiu să viseze, să se joace şi să râdă. Am pus stop. Dar sunt gata să dau start… din nou.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
