Dragă bunico,
Azi am fost întrebată dacă românii au sentimentul de ataşament faţă de locul naşterii lor, dacă avem vreun fel de credinţă în strămoşi. Nu am ştiut ce să spun, bunico. Am spus că “Da”, mai mult de ruşine. La japonezi, strămoşii sunt legătura sufletului cu natura, bunico, sunt legătura omului cu trecutul pământului, cu lumea de dincolo de evident, cu tot ceea ce nu percepem şi cu toate lucrurile de care ne este teamă, sunt legătura lor cu spiritul divin, cu rădăcinile vieţii. Oare la noi ce or fi strămoşii, buno? Cumva, tot ceea ce mi-au spus mie la şcoală are legătură cu dragostea de ţară, cumva istoria, aşa cum am învăţat-o, nu are niciun sens spiritual, ci e doar o bucată deja mestecată de politici şi politică. Cred că suntem încă ataşaţi de bucata de ţărână din care am fost zămisliţi. Oare mai suntem? Poate încă suntem, căci altfel de ce ne-am certa atât pe tema asta şi de ce m-ar privi oamenii ca şi cum aş fi dezertat, bunico? Ştii?
Colegii mei, când m-au întrebat, nu se gândeau la patrie. Japonezilor le este ruşine să se simtă legaţi de ţara lor, mămucă. După ce au murit în cele mai extreme moduri pentru ideea de “ţară”, ei au înţeles că nu este ceva pentru care să mori. E doar o idee şi acasă te aşteaptă copii şi părinţi şi prieteni şi ei nu se hrănesc cu idei şi nici nu pot să le ţină de mână şi nici nu le ţin de cald iarna şi nici lacrimile de pe obraji nu le şterg. Ideile hrănesc capul cu doctrine, dar lasă goluri în suflete şi umplu morminte de regrete. De aceea, nu mă întrebau dacă suntem ataşaţi de patria noastră. Nu, ei se refereau la familii. Vorbeam despre lucruri care îţi zăvorăsc spaima în suflet, vorbeam despre moarte şi despre cine o să ne venereze spiritul, când nu om mai fi, cine ne va pune flori pe morminte, cine va face efortul suprem de a ne asigura drumul pe lumea cealaltă, oricare ar fi ea. Dacă ai ştii cât mă doare discuţia asta, bunico!
Mă ustură în suflet, căci nu ştiu ce limbă o să vorbească ai mei prunci şi nu ştiu dacă ar trebui să mă frământ atât pentru asta, căci dacă vor zâmbi fericiţi în fiecare seară, când şi-or pune căpşoarele pe pernă, ce importanţă o avea limba în care-şi mestecă ideile? Eu cred că mai avem încă legătură cu pământul, nu pentru că ne certăm întruna care este mai român şi cum ar trebui să arate unul, dar pentru că privim cu jind de la fereastra biroului nostru spre copacul de afară şi tânjim mereu să ne întoarcem la ţară şi pentru că ne dau lacrimi când citim “Dan, căpitan de plai” şi pentru că am vrea şi noi un mormânt în ţărâna din care Domnul ne-a izgonit în viaţa asta.
Nu cred că avem nevoie de definiţii pentru ce este un “român”, bunico. Aş prefera să ne gândim mai mult la cum să fim oameni. Din cauza asta mi se face sufletul mic când sunt întrebată cum sunt românii şi îmi dau seama că sunt atâtea variabile pe care le ignor şi că în familia noastră tu eşti ultima care a văzut românii, aşa cum sunt ei. După aia a venit comunismul, bunico, şi nimeni nu acceptă, dar aia a fost prima noastră formă de globalizare: spiritul nostru a fost introdus în malaxorul nefirescului universal şi noi încă nu acceptăm asta. Încercăm să redresăm politici şi factori economici, dar de sufletul nostru, de spirit, nu se ocupă nimeni, ne place să credem că reuşim să rămânem tari ca piatra în faţa istoriei şi că românul e român, orice ar fi, sau să dăm vina pe lucruri care nu au nimic de a face cu spiritualitatea, pentru a ne explica ruina. Ce legătură o avea golul din stomac sau vântul din portofel cu gaura din suflet şi oare de ce căutăm remedii doar pentru contul din bancă şi IQ, dar nu şi pentru angoasă şi traumă?
Când mi se pun întrebări despre români, mă gândesc mereu la tine şi la bunicul, la cum v-aţi dus voi viaţa, la cum simte sufletul vostru. Tot ce aţi învăţat voi, aţi învăţat de la moşi şi strămoşi, de la oamenii care au trecut prin viaţa voastră. Voi aveaţi încă răbdare să ascultaţi şi puterea să judecaţi pentru voi înşivă, căci nu primeaţi zilnic mesaje contradictorii din reviste şi televizoare şi de la experţi în ale artei de a trăi sau de a mânca sau de a face paşi la stânga sau de a purta haine. Nimeni nu transporta pentru voi tentaţia dintr-o parte în alta a lumii şi nici nu încerca să vă vândă lucruri de care nu aveaţi nevoie. Existau atâtea lucruri de care nici nu ştiaţi că aveaţi nevoie, bunico, şi, din cauza asta, trăiaţi lent şi vă zbăteaţi mult şi înţelegeaţi valoarea lucrurilor nu în bani, ci în efort.
Dragă bunico, am venit aici să ascult poveştile altor bunici şi să ştiu cum este sufletul japonez, în momentul lui de sărbătoare. Dacă mă va ţine Dumnezeu, poate voi putea să fac asta şi oi apuca să povestesc şi altor oameni. Tare mi-aş dori, bunico, să ştie şi ei! Tare mi-aş dori să nu ne mai facem cruci când auzim despre alte naţii, ci să ne mirăm şi să fim fericiţi că, oricum s-o fi născut ea, lumea asta a dat naştere atâtor şi atâtor feluri de oameni, atâtor nuanţe sufleteşti, atâtor moduri de a sărbători umanul din noi! Voi încerca să ascult cu răbdare, bunico, cum mă ascultai tu când îţi spuneam că îmi e frică, când mă apuca panica în miez de noapte pentru cine ştie ce motiv copchilăresc. Dar pe tine cine o să te asculte, bunico?
Sunt atâtea poveşti pe care mi le-ai spus şi mi le amintesc pe toate şi cred că nici nu aş putea să stau la orizontală, bunico, dacă nu aş avea sufletul plin de poveştile tale. M-au făcut mai vitează şi ai pus piatră peste piatră în construirea coloanei mele sufleteşti şi mi-ai deschis porţile lumii şi ai tăbăcit sufletul meu cu sensibilităţi apăsătoare. Sunt atâtea poveşti pe care nu mi le-ai spus, căci eram prea mică să le ascult şi acum aş putea să le aflu, bunico, dar sunt departe şi ascult poveştile altor bunici. Aş vrea să îţi spun şi eu ţie atâtea poveşti, bunico, şi aş vrea să avem răgaz să spui poveşti copiilor mei, căci doar aşa vor înţelege, poate, cum este să fii român.
La japonezi, când moare un om, bunico, familia lui îl îngroapă; apoi, pe un altar în casă, se aduc tot felul de ofrande sufletului lui şi, după ce trece o vreme, sufletul omului devine zeitate. Dacă urmaşii săi nu fac cele cuvenite şi uită să viziteze mormântul părinţilor lor sau dacă un om moare departe de casă şi nu ajunge să aibă mormânt, sufletul lui nu o să aibă în veci pace şi nici cei ce l-au moştenit nu vor avea linişte. Ca viaţa să se desfăşoare cum trebuie, oamenii trebuie să-şi onoreze strămoşii şi să respecte tradiţia.
Nu există altă cale, nu poţi să trăieşti doar după perceptele lumii noatre sofisticate, care dezvoltă mereu bucurii noi pentru minţi şi trupuri, trebuie să te supui şi lumii de dincolo, căci sufletul tău acolo o să ajungă. Toate zeităţile unei casei se întorc, din vreme în vreme, în locul lor de obârşie, în satul natal, la casa lor, să-şi viziteze familia. Nu este frumos tare, bunico, că japonezilor li se face dor de familial lor şi după ce mor? De Anul Nou şi de Obon (o sărbătoare japoneză mare, care are loc vara), sufletele strămoşilor se întorc acasă şi sărbătoresc cu rudele lor, beau şi mănâncă împreună, râd şi povestesc împreună, împărtăşesc un moment din timpul sacru, căci cel profan, cel al nostru, cei de aici, este refuzat spiritelor.
Morţii au lumea lor şi noi pe a noastră şi doar tradiţia poate să aducă lumile astea două împreună. Aşa e în Japonia şi aşa se face că ei nu poate să uite tradiţia, căci, de ar uita-o, spiritele celor care nu mai sunt nu le-ar da pace, le-ar goli carcasa sufletului şi i-ar lăsa să umble prin lume ca nişte marionete conduse de sinapse sofisticate, dar insensibile la frumuseţile naturii, la lacrimile propriilor copii, la efemeritatea propriei vieţi. La ei, viaţa şi moartea sunt legate de firul invizibil al credinţei şi putem uşor să spunem ce e un japonez pentru că are zăvorâtă în suflet sămânţa legăturii cu tradiţia naţiei lui.
Dragă bunico, la câteva ore după ce am răspuns la întrebări, aşa, cu ruşinea în suflet, am simţit nevoia să te îmbrăţişez. Îmi venea să plâng şi mă simţeam departe. Nu departe de casă, nici de tine, mă simţeam departe de o lume care să aibă sens, una în care lucurile să fie simple şi sincere şi în care sufletele să aibă răgaz să-şi caute liniştea şi pe lumea aceasta, nu să fie veşnic amânate pentru ultima zi din restul eternităţii, o lume în care sufletelor să nu le mai punem etichete naţionale sau raţionale…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
