Războiul ideilor pare să fie o îndeletnicire veche de când omul – nu îndrăznesc să spun „lumea” fiindcă aș intra pe un teritoriu controversat. Când primul sapiens l-a cotonogit pe ultimul neanderthalensis, probabil că a gândit: „cuget că e cazul să nu mai exiști”. Apoi s-a îndepărtat bombănind în silex: „Voiai să-mi furi slujba, frunte joasă? Asta li se întâmplă păroșilor care se cred homo”. Se referea la homo sapiens, desigur. Sapiens Sapiens mai exact, stop pe roșu.
Obiceiul ăsta de a confunda ghioaga cu ideea a continuat nestânjenit: ne-am bătut în zei, în obiceiuri, în politici, în culori, în mărimea pantofului, în trandafiri, în volume și suprafețe, materie și spirit, în feluri de-a muri.
Ajunși la un rafinament fără precedent, ne înghiontim în cum să ne organizăm textilele pe corp, dimensiunea cupei, locul pe unde ne introducem unii în alții pentru a ne provoca fiori. Și, nu în ultimul rând, în bucătărie.
Ciomăgeala în diete, deși pare culmea fineței unei civilizații prospere, lipsite de preocupări majore, are rădăcini care merg înapoi în timp până la caftelile religioase, când o facțiune putea determina dacă cealaltă ține cu dumnezeu sau cu diavolul în funcție de animalul care avea sau nu voie să participe la supe și tocănițe.
O specie atât de plină de idei deține practic garanția progresului, cunoscut fiind faptul că atunci când o idee se ciocnește de alta șansele sunt să apară, pe lângă scântei, și o idee nouă, rozalie și orăcăitoare.
Unde vreau să ajung? Păi fie că vreau sau nu, am ajuns la vegetarianism, veganism, carnivorism, kosherism, proteico-schimbism și liber-fibrism. Și vreau să trag o linie imediat sub chestiunile de gust, care într-adevăr nu se discută: nu vorbesc despre cei care preferă capra sau preferă varza, fără să facă din asta un steag de luptă. În fond chestiunile de bucătărie stau în bucătărie, nu fiindcă ar fi niște secrete ci pentru că nu-ți imaginezi că ar interesa pe cineva, atâta vreme cât nimeni nu rămâne nehrănit. Pe om îl trădează dinții: e omnivor și are posibilitatea tehnică de a mânca și-și. Ori de a alege sau-sau. Măselele noastre arată mai degrabă ca și cum ar vrea să mestece fructe, însă caninii sunt în stare să se descurce și cu niște mușchiuleț. Dar…
În timp ce trei sferturi de omenire se țin cu mâinile de burtă de foame, constituenții celuilalt sfert își acuză reciproc dezgustați respect-ivele/-abilele burți. Gurile care nu mestecă hrană, ci idei, profită de orice moment în care nu sunt ocupate cu broccoli, ceafă de porc sau ciorbă neatinsă de foc pentru a exhiba justețea absolută a selecțiilor lor culinare. Carnivorii sunt niște grobieni retardați, veganii niște fițoși ipocriți. Unii mizează pe onestitatea care debordează dintr-o halcă de vacă în farfurie, alții pe spiritualitatea morcovilor și adevărul suprem din uleiul de nucă presat la rece. Unii nu mănâncă deloc – „dar deloc” – carne fiindcă își închipuie că salvează animalele; alții, care procedează la fel, refuză scârbiți până și ideea unui sărut cu alte buze care au mestecat vreun cotlet o dată în viață; militanții de sub stindardul fripturii își devorează biftecurile cu ochii mijiți disprețuitor în farfuriile mironosițelor salatiste, îndesând de două ori mai multă proteină animală decât ar fi făcut-o dacă n-ar fi avut ceva de demonstrat. Porcul e murdar, oul e carne, capra nu e varză. Asta dă dimensiuni nebănuite instinctului de supraviețuire din expresia „a se bate pe mâncare”. Aș întrevedea o soluție: un schimb de populații prin care toți mofturoșii cărniști, veganiști și alți -iști să fie mutați în locurile alea din Africa unde copii au burta mare fiindcă e plină cu viermișori care le mănâncă turta de tapoica până să apuce s-o digere. Ajunși acolo, le-aș da un scurt test de cunoștințe generale format dintr-o singură întrebare: „Ăștia mici cu burțile umflate sunt vegani sau carnivori?” Pe cine pariezi, pe oxiur sau pe tapioca? În orice caz, nimeni nu s-ar putea declara nemulțumit că oferta nu se înscrie în parametri; puțin mai dificilă ar fi partea în care trebuie să convingă oxiurul să se despartă de tapioca, pentru prepararea meniurilor selective. Probabil că cel mai puțin efort vor depune proteino-fibriștii.
Din păcate planul meu diabolic de a conduce lumea și a introduce această lege mai are mult până să se tranforme în realitate. Sunt ocupată cu o dilemă: dacă îmi place carnea mai puțin e musai să mă declar vegetariană? Dar dacă mănânc și pește, ce sunt? Ovo-lacto-pesco-vegetariană-afară-de-atunci-când-mi-e-foame-și-aș-mânca-orice?
Citiţi şi
Liposucția este o alegere, așa cum o alegere este și să păstrezi celulele corpului la locul lor
Mami, îți mulțumim că ne-ai luat din Ucraina!
Adele, primul interviu după cinci ani: iată adevărul despre mine!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
