Diana Vreeland şi-a scris numele în istorie cu litere cursive, roşii, culoare pe care a iubit-o şi despre care spunea că „este cel mai puternic decantor – o culoare a strălucirii şi a revelaţiei în acelaşi timp. Nu m-aş putea plictisi de roşu, cum nu te poţi plictisi de omul pe care-l iubeşti”. Cam aşa i-a fost şi ei personalitatea, tocmai de aceea a fost de neoprit. A reinventat editorialele de modă, gândirea fotografică şi chiar mise-en-scene-ul omului de rând, care o citea, chiar şi în vremurile cele mai aspre economic. Ea îi întreba pe oameni „why don’t you…?” şi turna ideile-n pocale. Pentru că, spunea, una dintre marile probleme ale Americii era aceea că toţi voiau să ofere publicului ce voia acesta să vadă, pe când, dimpotrivă, gustul trebuia educat. Dar s-o luăm de-a fir a păr, căci Diana merită un astfel de omagiu.
După toate standardele, Diana n-a fost un copil frumos. De altfel, mama ei, Emily Hoffman Dalziel, a avut mare grijă să îi aducă aminte acest lucru, comparând-o aproape obsesiv cu sora ei, născută un îngeraş blond şi delicat. „Eram micuţul monstru al mamei mele” spunea Diana mai târziu. Emily era o adevărată Carmencita (personajul din tabloul lui John Singer Sargent), o femeie frumoasă, dar cu un stil prea ostentativ pentru gusturile Dianei. În schimb, micuţa brunetă cu nas acvilin şi ochi adânciţi în nuanţe de negru era o dovadă a eleganţei înnăscute. Şi-a dat seama că frumuseţea fizică nu va fi atuul ei niciodată, totuşi a înţeles de la o vârstă fragedă că trebuie să aibă grijă de ea, să fie manierată şi să dea frâu liber gustului pentru frumos pe care îl avea deja sădit în minte, ca printr-o urzeală magică. Părinţii ei trăiau fără de griji, hedonist, ca şi cum n-ar fi venit ziua de mâine. Şi asta cu toate că lumea acelor vremuri de început de secol XX nu era deloc una a tihnei. Din fericire pentru ea însă, totul a început să se lege tocmai când omenirea părea a se dezarticula. În biografia ei, scrisă decenii mai târziu, a spus că la izbucnirea Primului Război Mondial familia ei s-a mutat la New York, unde părinţii ei au continuat să fie sufletul petrecerilor, dar şi că până atunci micuţa Diana a petrecut ani frumoşi călătorind printre peisajele Rusiei şi ale Franţei. În realitate însă, părinţii săi au plecat în Statele Unite la numai opt luni după naşterea ei, în 1904, şi acolo s-a născut trei ani mai târziu sora ei, Alexandra. Făcându-şi griji că fetele ei nu vor reuşi să se descurce cu învăţătura „grea”, mama le-a trimis pe amândouă la şcoli temporare şi diverse cursuri. Diana a învăţat balet de la profesori ruşi şi astfel a intrat în contact cu minunata lume est-europeană. Iar dansul i-a oferit toate lecţiile de care avea nevoie: disciplină, ritm, apreciere pentru corpul bine lucrat şi visare. Toate s-au potrivit ca o mănuşă firii ei creative şi minţii fără zăgazuri.
În 1924 s-a măritat cu Thomas Reed Vreeland, un tânăr viitor bancher de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Ba chiar a povestit mai târziu că, la una dintre primele întâlniri, Reed i-a propus să meargă împreună cu el să joace golf. Diana a acceptat, încântată, cu toate că habar nu avea care sunt regulile. A reuşit totuşi să evite cu diplomaţie o situaţie stânjenitoare, bandajându-şi un braţ şi spunându-i partenerului său, cu regret, că poate doar să stea în preajma lui cât timp el joacă. Au avut doi copii împreună, dar relaţia lor se spune că nu a fost întotdeauna un model de perfecţiune, ba dimpotrivă. Reed a avut câteva relaţii extraconjugale, dar Diana a închis ochii şi a rămas, cu mintea limpede, alături de el. Şi asta pentru că a simţit încă de la început că el e bărbatul vieţii sale. „Nu m-am simţit niciodată bine în privinţa aspectului meu fizic, până să mă mărit cu Reed. Cred în dragoste la prima vedere şi asta a fost. Am ştiut din primul moment în care ni s-au intersectat privirile că o să ne căsătorim”. Iar Reed se pare că a şlefuit-o ca pe un diamant. A învăţat-o cum să se poarte, cum să meargă elegant, a prezentat-o oamenilor din societatea înaltă a New York-ului. Pentru o scurtă perioadă de timp, cei doi s-au mutat în Marea Britanie, unde Diana a deschis un magazin de lenjerie intimă, dar s-au întors în Statele Unite în 1936.
Atunci s-a aprins scânteia care a declanşat flacăra extraordinară a carierei sale. Aflată la un eveniment împreună cu soţul său, Diana a fost abordată de editorul şef al revistei Harper’s Bazaar, Caramel Snow, pe care a fermecat-o cu apariţia ei într-o rochie Chanel din dantelă, cu un trandafir alb prins în păr. Cunoscută pentru talentul ei de a „mirosi” de la o poştă talentul, Caramel i-a propus Dianei să facă pentru revistă ceea ce făcea şi în viaţa de toate zilele – mai exact să se ocupe de modă. Diana a acceptat şi a rămas pe postul de fashion editor preţ de un sfert de secol. Şi asta cu toate că, la doar câteva zile după ce a început să lucreze, era gata-gata să-şi dea demisia: „I-am spus lui Caramel că nu mai pot suporta un astfel de ritm. Că sunt mereu obosită, că îmi e imposibil să rezist. <<De ce eşti obosită?>> m-a întrebat ea. <<Pentru că nu mănânc nimic de la 8 dimineaţa până la 8 seara, când vin acasă.>> <<Păi şi… de ce nu iei prânzul?>> Nu mă gândisem la asta. Replica ei mi-a schimbat viaţa” a povestit mai târziu în biografia ei, amuzată.
Lucrând la revistă, a dat frâu liber unei frumoase imaginaţii, care a răsturnat tiparele deja fixate. Şi asta pentru că, aşa cum a punctat unul dintre colaboratorii săi fotografi, Richard Avedon, (vă povestesc imediat cu cât dispreţ a privit-o la început pe Diana), înaintea ei, editorii de modă erau femei din înalta societate care îmbrăcau şi pozau alte femei din înalta societate. Cât despre Diana, ea credea că astfel de obiceiuri sunt demodate: „Personalitatea contează acum. Personalităţile ravisante sunt cele care trebuie să atragă atenţia, interesele oamenilor, atmosfera pe care o creează în jurul lor. Despre ele simt că ar trebui să scriu în fiecare număr al revistei”. Şi aşa a şi făcut. A avut o rubrică a ei, denumită Why don’t you…? (De ce să nu…?), care îi provoca pe cititori să viseze şi să îşi pună imaginaţia la treabă pentru a schimba lucruri mici şi mari din viaţa lor. De ce să nu pictezi harta lumii pe toţi pereţii camerei copilului tău, ca să nu devină un provincial când va fi mare? De ce să nu le pui câinilor tăi o zgardă galbenă şi să nu îi plimbi ca pe străzile Parisului? De ce să nu îţi decorezi portbagajul cu blană de elan? De ce să nu-ţi cumperi, ca alte femei inteligente, doisprezece trandafiri din diamant?
Articolele au fost privite cruciş de unii cititori, lăudate de alţii şi au ridicat apoi semne de întrebare. Chiar aşa, de ce să nu o urmăm pe Diana în această călătorie aventuroasă printre idei? s-au întrebat majoritatea. Cât a lucrat la Harper’s, a descoperit-o pe Lauren Bacall, a popularizat puloverul pe gât şi i-a îndemnat pe cititori să îşi cumpere pantofi de balet, chiar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Perioadă în care a rămas la New York, singură, pentru că soţul ei a trebuit să plece în Canada timp de şapte ani. Diana a spus însă că acei şapte ani au reprezentat o perioadă extrem de vie pentru ea.
Chiar dacă era editor la o revistă puternică, Diana nu avea un salariu extraordinar de mare. Câştiga 20.000 de dolari pe an, dar făcea totul cu o pasiune care îi asigura confortul psihic, plus că avea un fler aparte de a masca orice problemă şi de a da tot timpul impresia că nimic nu o poate atinge. Oamenii care treceau pragul apartamentului său din New York, în care pereţii erau vopsiţi roşu închis, cât să semene cu „o grădină, dar o grădină din mijlocul iadului”, spuneau că dovada cea mai mare de lux era curăţenia desăvârşită. Iar Diana avea grijă să păstreze nu doar curăţenia locului, ci şi a propriilor ritualuri, de care nu se dezicea.
Revin însă ceva mai târziu la toate legendele care au înconjurat-o, pentru că, vă asigur, nu erau puţine şi avea grijă chiar ea să le alimenteze. Spuneam că vă povestesc cum a decurs prima ei întâlnire cu fotograful Richard Avedon. Ei bine, când a fost chemat în biroul ei, fotograful care şi-a făcut ulterior un nume în lumea bună a Americii, în mare parte datorită ei, era doar un debutant. Diana s-a ridicat de la masă, cu un ac în mână, şi s-a îndreptat către capătul biroului îngust, unde o tânără femeie era îmbrăcată într-o rochie, gata să fie fotografiată. Diana a înfipt acul prin material pentru a-i modifica pliurile şi a atins-o puţin pe fată, care a scos un ţipăt scurt. „Of, Aberdeen, te face să plângi, nu-i aşa?” a spus fără să se uite în ochii lui, ceea ce l-a înfuriat pe Richard la culme, aşa că a dat fuga la Caramel să îi spună că nu pot lucra împreună. Dar n-a avut ce face, Diana era şefa lui şi a rămas astfel pentru două decenii. S-au înţeles de minune, aproape fără să vorbească şi au fotografiat femei în acţiune, pline de imaginaţie, în decoruri neobişnuite. Pentru una dintre fotografii, Diana l-a trimis pe Richard în Egipt şi i-a sugerat să se gândească la Cleopatra trecând graţioasă peste acoperişurile caselor. Au rezultat faimoasele fotografii înfăţişând-o pe Dovima (supermodelul Dorothy Virginia Margaret Juba) înconjurată de elefanţi, cele mai cunoscute fotografii semnate de Avedon.
Vremea a trecut însă şi locul lui Caramel la conducerea revistei urma să fie lăsat liber. Diana s-a pregătit sufleteşte, cu entuziasm, pentru a primi propunerea de a deveni redactor-şef, dar, cu toate că o vedeau ca pe un redactor genial, mai-marii de la Harper’s nu și-o închipuiau în ruptul capului ocupând funcţia cea mai înaltă. În schimb, au numit-o redactor-şef pe nepoata lui Caramel, Nancy White. La aflarea veştii, Diana a spus doar atât: „aveam nevoie de un artist şi ei ne-au trimis un zugrav”. În ciuda dezamăgirii, n-a plecat de la revistă până după începutul anilor ‘60, mai precis în 1963, când a primit oferta de a deveni redactor-şef la Vogue. Ceea ce a marcat un început nou atât pentru revistă, cât şi pentru Diana însăşi: „am acceptat pentru că mi-au oferit un salariu uriaş, un cont de cheltuieli aproape fără limită şi drumuri în Europa ori de câte ori voiam. Cu asta m-au prins.”
Colegii erau fascinaţi de stilul ei atent îngrijit şi de eleganţa cu care îşi făcea apariţia în fiecare zi la birou, coborând dintr-o limuzină albă, niciodată mai devreme de ora prânzului. La început le-a spus tuturor că n-are de gând să schimbe revista cu nimic. Apoi a hotărât să-şi vopsească părul într-o nuanţă închisă de negru şi să schimbe, ei bine da, totul. Şi făcea asta dictându-i secretarei tot felul de idei pentru revistă, chiar şi lucruri care se potriveau propriilor cuvinte de mai târziu: „dacă nu există ceva în modă deja, atunci inventează. Moda trebuie să fie cea mai otrăvitoare formă de eliberare din viaţa cotidiană”. Şi chiar aşa a făcut-o să fie. Iar anii ‘60 i s-au potrivit de minune, pentru că au însemnat răsturnarea tiparelor frumuseţii şi un stil proaspăt, pe care îl contura atât de bine în Vogue. Orizonturile revistei se lărgiseră cu mult, iar Diana a făcut loc în paginile sale nu doar modelelor, ci şi muzicienilor sau actorilor. Printre ei s-au numărat Mick Jagger, membrii Beatles, Twiggy, Veruschka von Lehndorff, Jane Birkin, Catherine Deneuve, dar şi vechile ei prietene Pauline de Rothschild şi Wallis Simpson. Pe toţi, Diana a părut a-i iubi nespus, motiv pentru care i-a scos în evidenţă în cele mai frumoase moduri. Şi nu doar viaţa ei ca redactor-şef era animată, ci şi cea socială. Făcea parte, aşa cum era de aşteptat, din galeria oamenilor faimoşi şi liberi ai New York-ului, care aveau la picioare o lume întreagă. Noul său apartament, în care locuia cu Reed, avea pereţii vopsiţi nu roşu, ci roz, despre care spunea că este „bleumarinul indian”. Anjelica Houston, care a cunoscut-o în această perioadă înfloritoare, a spus despre ea că „avea un gust aparte pentru extraordinar. Lua ceea ce era mundan sau mediocru şi le transforma în lucruri fabuloase. Ea a făcut ca pentru femei să fie în regulă să fie ambiţioase, puţin ieşite din comun şi dornice să câştige atenţia celorlalţi de partea lor”.
Dar perioada de strălucire a fost umbrită în 1966, atunci când soţul Dianei a murit. Cu toate acestea, nu a vrut să-şi arate nicicum trăirile, ba chiar a refuzat să poarte culoarea negru, pe care o iubea: „nu trebuie să amintesc nimănui că port doliu. Asta e problema mea şi doar a mea”. A desenat în schimb o inimă săgetată în jurnalul ei, s-a mutat în vechiul apartament cu pereţi sângerii şi a continuat să lucreze la revistă. A cunoscut oameni noi, care au ajutat-o să treacă peste suferinţa pierderii celui pe care l-a iubit atât de mulţi ani. „Nu te uita în urmă” i-a spus ea unui tânăr designer. „Mergi mai departe. Răspândeşte idei. Sub fiecare idee stă una nouă care aşteaptă să se nască”. Spre finalul decadei, admiraţia şefilor de la Vogue pentru ea începuse să scadă dramatic. În 1967, a fost dată afară de la revista căreia i se dedicase trup şi suflet. Dar cinci ani mai târziu, când finanţele ei erau aproape la pământ, avocatul său i-a găsit ca loc de muncă Institutul Costumelor din cadrul Muzeului Metropolitan. Replica ei a fost: „am aproape 70 de ani. Ce era să fac, dacă nu să accept slujba? Că doar nu era să mă pensionez.”
Şi la Muzeu a făcut o treabă excelentă. A întors practic stilul expoziţiilor pe dos şi le-a transformat în spectacole ale creativităţii. Ba chiar a îndrăznit să sfideze moda anilor istorici, propunând chiar şi noi accesorii pentru manechinele îmbrăcate de epocă. Toţi oamenii pe care îi cunoscuse lucrând la Vogue i-au fost alături şi au umplut sălile la prezentările sale. Spre mijlocul anilor ‘80 însă, sănătatea a început să i se şubrezească. Deşi câştiga mult la Muzeu şi primea o pensie de la revistele la care lucrase, Diana cheltuia în continuare mai mult decât îşi putea permite. Aşa că a început să-şi vândă din bijuterii, pe care a primit sume de zeci de ori mai mari decât anticipase. Nu e de mirare. Pe lângă materialul preţios, purtau acum şi o atingere aproape la fel de preţioasă ca aurul.
A murit în 1989. Ultima frază pe care a rostit-o, într-un dialog imaginar pe care Diana părea a-l purta visându-se în anii tinereţii, dansând, a fost „nu opri muzica sau te spun tatălui meu!”. Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori spunea un vers. Iar moartea Dianei pare a-l ilustra perfect. O viaţă energică şi o moarte înţesată de simboluri menite parcă să o conducă mai departe – tatăl ei, dansul, muzica, tinereţea… Toate au trăit în sufletul ei până la final şi au ajuns dincolo de ea, cu generozitatea cu care o minte creativă sădeşte idei în alte trupuri. Anul acesta, o plachetă cu numele său a fost inaugurată pe Rodeo Drive Walk of Style din Beverly Hills, una dintre cele mai cunoscute străzi pentru împătimiţii modei din lumea întreagă. Şi tot în acest an a fost lansat un documentar despre ea, cu titlul The Eye Has to Travel, regizat de Lisa Immordino Vreeland, soţia nepotului Dianei, care a fost fascinată de viaţa ei deşi nu a apucat să o cunoască.
Nu închei fără să vă spun câteva detalii picante, pe jumătate credibile, pe jumătate complet incredibile despre ea, aşa cum v-am promis. Se spune că toate pernele din casa ei erau impregnate cu parfum, pe care îl injecta chiar ea folosind ace hipodermice. Dar şi că toate batistele şi bancnotele ei erau călcate cu fierul înainte să le ia cu ea. Mânca acelaşi lucru la micul dejun în fiecare zi – pâine cu unt de arahide şi un sendviş cu marmeladă. Şi a spus despre untul de arahide că este „a doua mare invenţie după creştinism”. Purta multe dintre discuţiile de dinainte să iasă din casă, la ora prânzului, din cadă. Pantofii ei, făcuţi pe comandă, erau lustruiţi cu ani înainte să-i poarte. După ce intrau în „circuit” erau curăţaţi zilnic, atât pe suprafaţa pielii, cât şi pe talpă. Hotelul Crillon din Paris avea rezervate seturi speciale de aşternuturi pentru sosirea ei. Rubrica ei Why don’t you a fost parodiată într-un număr din 1938 al revistei The New Yorker: „dacă mergeţi pe stradă şi vine la voi o femeie care vă întreabă <<dar de ce să nu purtaţi o pătură de culoarea zmeurei pe dumneavoastră astăzi>>, cum i-aţi răspunde? Vă spunem noi, aţi lovi-o cu o sticlă în cap”.
Noi ne-am fi bucurat să ne propună cineva să ne schimbăm puţin modul de-a vedea lumea. Aşa cum ne-am bucura ca Diana să fie şi astăzi prin lume, hoinărind cu ale sale idei frumoase, la fel ca în urmă cu un secol. Pentru că nu putem să nu fim de acord cu ea: „revistele de modă oferă un punct de vedere. Majoritatea oamenilor nu au un punct de vedere. Au nevoie ca cineva să le ofere unul”.
Citiţi şi
Ținute pentru domni, în funcție de geaca purtată
Naomi. Cindy. Linda. Christy – The Super Models (documentarul)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
