Diana Dumbravă – “Nu oricine poate fi numit actor.”

16 August 2013

Actrița Diana Dumbravă se află în prezent sub lumina reflectoarelor festivalului de la Locarno, unde este prezentată o nouă premieră cinematografică românească: filmul “Roxanne”, în regia lui Vali Hotea, care o are pe Diana cap de afiș. Un prilej bun pentru mine să intru în rolul unei jurnaliste – hei, ce subiect bun, catchy!, pentru un film sau o piesă românească contemporană – și să-i pun câteva întrebări, hmm, serioase.

Laura Ilinca: Actorii din România au trecut – ca de altfel toată lumea – printr-o lungă perioadă de tranziție care a adus și noi posibilități, o deschidere internațională, dar și o schimbare de statut și o nesiguranță a zilei de mâine. Cum vezi statutul actorului în societatea de azi comparativ cu cel de acum 24 de ani?

Diana Dumbravă: Mult mai nesigur.

Acum 24 de ani, în 1990, când „s-au deschis porțile”, intram la facultatea de teatru la IATC, după alte trei încercări eșuate în perioada comunistă. Concurența era foarte mare și locurile erau foarte puține (doar pentru patru fete și patru băieți). În acel moment părea că am reușit ceea ce nu credeam că voi reuși vreodată. Speranțele erau mari, fiind generația care credea cu toată puterea în schimbarea de atunci.

Eram conștientă că începe o tranziție, dar nu știam cât va dura. Am avut șansa să lucrez în mai multe teatre (Comedie, Bulandra, Național), să fiu distribuită în spectacole importante, să am acea „mare întâlnire” cu Cătălina Buzoianu, care a avut încredere în mine și mi-a oferit acele roluri care m-au dezvoltat ca actor. Pentru asta îi sunt recunoscătoare și astăzi. Am debutat în Fuga, de Bulgakov, la Teatrul de Comedie, în regia Cătălinei Buzoianu, într-un rol principal – Serafima Korzuhina, un rol care m-a marcat și a rămas lipit de sufletul meu. Asta și colaborarea pe scenă cu mari actori (Ștefan Iordache, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Horațiu Mălăiele, Virgil Ogășanu) au reprezentat începuturile mele în această profesie, care cred că mi-a adus și „statutul” de actor.

Dar perioada de tranziție cred că se continuă și acum. Un actor există atâta timp cât lucrează și este distribuit în teatru, în film sau în televiziune. Astăzi este o inflație de absolvenți de școli de actorie, mulți dintre ei caută soluții de exprimare în afara teatrului instuționalizat, iar teatrul independent devine din ce în ce mai prezent.

Din fericire, publicul de teatru este mai numeros decât cel de film românesc, dar asta nu înseamnă deloc că actorii „trăiesc bine”, ci din contră (doar știm ce salarii sunt în teatru). Este vorba despre pasiunea și dedicarea fără de care nu poți face profesia asta, dar și despre o luptă pentru supraviețuire. Azi timpul este mai scurt, viața mai stresantă, actorul trebuie să alerge enorm de mult pentru a-și găsi de lucru iar uneori, de exemplu în unele producții de televiziune, se trezește că în locul său sunt preferate așa-zisele „vedete” făcute pe genunchi. Asta cred că nu e bine – nu oricine poate fi numit „actor”. Din fericire, teatrele sunt pline – și asta pentru că adevărații actori duc povestea mai departe … Dacă nu mai vorbim acum despre o „generație de aur” (care a beneficiat și de o vizibilitate mai mare), asta nu înseamnă că nu avem actori de ”aur”. Teatrul va merge mai departe prin noi, cei care îl vom sluji în continuare. Până la urmă, statutul actorului este cel pe care și-l creează cu fiecare rol – atunci când are ocazia să joace. Dar în nebuloasa de azi se descurcă fiecare cum poate.

L.I.: În ultimii ani am asistat cu bucurie la o recunoaștere internațională a filmului românesc. Unele din filmele în care ai jucat au ajuns pe la cele mai prestigioase festivaluri europene. Dinafară pare o experiență extraordinară. Cum se simte asta dinăuntru?

D.D.: Într-adevăr, exact acum 10 ani, la Festivalul de film de la Locarno, am primit ex-aequo – cu Holly Hunter – Leopardul de argint pentru rol principal feminin (eu pentru filmul „Maria”, ea pentru filmul „Thirteen”). În același an, am fost nominalizată și pentru „cea mai bună actriță europeană” la Academia Europeană de Film alături de Charlotte Rampling, Helen Mirren etc. Anul ăsta voi fi prezentă din nou la Locarno cu filmul „Roxanne”, în regia lui Vali Hotea. Bucuria este mare, mai ales că un film românesc se face foarte greu. Dar bucuria ține doar 10 minute, după care e ușor să fie înlocuită cu dezamăgirea când vezi că premiul tău nu contează când te întorci cu el acasă. Pentru sufletul meu însă, contează, dar nu înțeleg de ce în România trebuie de fiecare dată s-o iei de la capăt, ca și când n-ai fi făcut nimic.

Mă bucur foarte mult pentru colegii care au jucat în filmele atât de apreciate în afară în ultimii ani… Mi-aș dori însă să se facă și mai multe filme, poate mai diverse ca gen și abordare, așa poate și publicul românesc va fi mai generos cu filmul românesc.

L.I.: Așteptăm cu interes să vedem Roxanne, un film care readuce în prim plan probleme insuficient “tratate” din trecutul nostru comun: relația cu securitatea, secrete îngropate, dar neuitate. Ce te-a atras cel mai mult la această poveste?

D.D.: M-a atras povestea unei generații din care fac și eu parte, cea care și-a trăit o jumătate de tinerețe înainte de 1989, cealaltă jumătate după (mai țineti minte „decrețeii”?). M-a atras faptul că mi-a pus problema identității: cine suntem noi de fapt? Noi, ca oameni, dar și „noi” ca societate? Pentru că sunt încă multe lucruri nespuse, ascunse, nerezolvate, care vedem că ne afectează prezentul. Ele trebuie cumva „exorcizate”, pentru ca să nu ajungă să ne afecteze și viitorul. Personajul meu din film, Roxana, este purtătoarea unei astfel de istorii. Ce m-a copleșit la acest rol este că m-a făcut să rememorez un trecut comun, pentru că și eu, ca femeie, am trăit aceeași frică, am ascuns lucruri firești care atunci ne erau interzise, secrete pe care nici eu nu le-am spus și pe care am vrut să le uit. Rolul Roxanei m-a făcut să retrăiesc toate aceste lucruri și să recreez astfel un destin. Un destin în care multe femei din generația mea și nu numai se pot regăsi.

L.I.: Avem noul val în filmul românesc. Există un fenomen similar și în teatru?

D.D.: Dacă în filmul românesc se vorbește de “un nou val” este și poate pentru că după revoluție a existat o pauză destul de mare până când cinematografia a reînceput să se pună cât de cât pe picioare. Teatrul are o moștenire consistentă. Eu îmi amintesc că am văzut în perioada studenției unele spectacole eveniment. Probabil a avut și sincopele lui, dar nu a fost o absență a teatrului așa cum a fost cea a filmului de după ’89, pentru ca filmul să reapară apoi mai puternic undeva în anii 2000 – 2003. Asta înțeleg eu când se vorbește despre noul val în film: când au început să se spună povești legate de experiența imediată, de ceea ce cunosc și au trăit autorii lor și nu contrafacerile de dinainte de ’89.

Teatrul nu a fost nevoit să acopere un gol, pentru că a avut continuitate. Acum poate putem vorbi și de un teatru ‘alternativ’, mai ales că sunt foarte mulți actori și regizori noi care au nevoie să se exprime, dar nu au unde. Dar și cei din teatrele instituționalizate vor să se exprime, așa poate că putem vorbi despre ‘un val’ al teatrului independent, dar nu și despre ‘un nou val’ al teatrului, pentru că eu nu cred în ‘valuri’, ci în valori.

L.I.: O excursie printr-o capitală culturală cum e Londra, te poate pune imediat în contact cu o viață artistică care se desfășoară după alte reguli ca la noi. De pildă, e ușor de observat că majoritatea covârșitoare a pieselor care se joacă la ei sunt piese contemporane scrise de autori britanici. Care mai este starea dramaturgiei românești contemporane?

D.D: Din păcate eu n-am avut privilegiul și posibilitatea de a urmări la fața locului viața teatrală londoneză sau din altă capitală europeană. Eu nu trăiesc la Londra, trăiesc la București. În ceea ce privește dramaturgia contemporană românească, am avut două experiențe: “Petru” al lui Vlad Zografi și “Complexul România”, de Mihaela Mihailov – dramaturg și Alexandra Badea – regizor. În “Complexul…”, autorul și regizorul se întâlneau cu actorii și scriau pentru ei, pornind de la textul Mihaelei Mihailov care a luat premiul UNITER. Așa a ieșit un spectacol care mi-a rămas în inimă și acum. Cred că înainte de a scrie, trebuie să știi mai întâi dacă merită ca povestea să fie spusă. Orice poveste pe care o inventezi sau care îți este aproape, trebuie să poată fi spusă și de către actori. Îmi pare rău că la UNITER în fiecare an se premiază piese despre care nu mai aud niciodată și care rămân într-un sertar prăfuit. Știu că am văzut spectacolul Gianinei Cărbunariu “Mady-baby” care era excepțional. A scris și a regizat, în timpul spectacolului mă gândeam ce scenariu bun de film ar fi dacă cineva l-ar vedea. Ana Mărgineanu și Peca Ștefan au lucrat la fel și au făcut lucruri minunate. Lia Bugnar scrie și face și regie. Eu zic că nu stăm rău. Sunt concursuri de dramaturgie, sunt comisii, critici, regizori, ei știu mai bine. Dar cred că “balta are pește”, fără să ne comparăm cu alții!

L.I.: Ce-ți dorești pentru tine în perioada următoare?

D.D.: Ca orice actor, Roluri – câte pot să duc! Și în afară de asta, să pot genera proiecte de teatru independent și de film. Acea forță creatoare. În rest, să nu uit că am o singură viață și că sunt muritoare.



Citiţi şi

Eseu despre trezire

Ce am citit eu în ultima lună

Înapoi în anii nopților magice

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro