Așa cum multă lume neatinsă de ideologia culpabilizantă a Hollywoodului se temea, pompoasa frescă a sclaviei negrilor 12 Years a Slave a primit statuia pentru Best Picture. Cum spuneam când i-am scris cronica, în acest film de două ore și jumătate care se întind atroce, sclavii de pe plantații, biciuiți și înfometați, au fețele permanent proaspăt rase chiar după ce încearcă mai multe zile (sau ani) să evadeze… Cam ăsta e tonul, pentru cine vrea să știe de ce merită văzut..
Sau nu, de fapt… Din umanism nejustificat am mers să-l văd, suferind două ceasuri jumate, ca să pot scrie despre el, penibil de greu și tremurând de nervi și plictis aglomerat, și mi-am spus că, deși am refuzat întotdeauna teoriile conspiraționiste, trebuie să existe o conspirație planetară a prostului gust. A siropoșeniei cinematografice fade și pline de bune simțăminte găunoase și tardive. Acest film e dovada binemeritată pentru cine se duce ca mine să îl vadă în sală, două ore jumate, cu bere caldă și pop corn. A primit însă premiul cel mare, pentru că Hollywood, într-o derivă de politically correcteness autoflagelatoare trebuie să premieze un manifest atât de mustind de umanism. Apoi, cum să nu premiezi un film despre negri și sclavie când Obama a plâns anul trecut la The Butler, un alt film despre emanciparea negrilor….
Cum spuneam, toată lumea, în conspirația mondială din jurul acestui film, nu încetează să sublinieze că filmul e excepțional pentru că e un film de un regizor NEGRU (Steve McQueen) despre sclavia NEGRILOR… Dacă regizorul e negru, trebuie să ne extaziem că a făcut un film despre sclavie. De parcă faptul că pe mine m-a părăsit odată o artistă conceptuală m-ar face expert în licitațiile trucate de la Sotheby’s.
Așadar, Best Picture: 12 Years a Slave – un manifest cu zorzoane înlăcrimate și sclavi negri rași proaspăt…
Regia (Directing Award) a mers la Alfonso Cuarón pentru Gravity… Să zice că merită premiul pentru că a imaginat cutiile alea în care se fâlfâie cei doi actori și pentru că a avut îndrăzneala de a face un film în care apar… doar doi actori, ba încă și aceia cel mai des în costume de scafandru. Cum spuneam, nu e de fapt un film, ci o oră și jumătate de simulare de zbor. De nerecomandat celor care vor să vadă un film cu oameni; pentru ceilalți, există jocuri video care, prin consumarea unei cantități apreciabile de alcool în timpul performației îți creează aceeași senzație.
Un plus, totuși? Ceva de văzut? Da: la 50 de ani, Sandra Bullock are coapse splendide, se vede când iese despuiată din costumul de astronaut pârjolit ca să treacă în altul, înainte de a schimba vreo cinci capsule cosmice, din care cu una cade în mare, unde mai înoată neverosimil arătând niște mușchi ce nu par a fi făcuți pe computer.
Evident, pornind pe aceeași pantă bine-cugetătoare și lacrimogenă, 12 Years a Slave a mai primit și premiul pentru Best Actress in a Supporting Role – Lupita Nyong’o, negresa aia tânără biciuită… E tânără și e biciuită. Cu urme pe spate. În spiritul filmului, merita premiul pentru că e chiar neagră și are nume de sclavă. Nyong’o…
La fel, 12 Years a Slave a mai primit premiul pentru scenariu… Numele scenaristului nu are relevanță în prezenta cronică.
Best Actor și Best supporting actor au nimerit în schimb foarte bine: Matthew McConaughey și, respectiv, Jared Leto în Dallas Buyers Club… Ba chiar acest film merita mai mult, chiar și premiul pentru montaj : montajul acestui film e o operă de artă în sine. Rareori, de la Hitchcock încoace, mi-a fost dar să văd montaj mai adaptat subiectului, ritmului, actorilor, ba chiar și băuturilor care curg prin film. Montajul în Dallas Buyers Club curge atât de natural și abil încât ți-e ciudă când te regăsești într-o scenă fără să știi cum ai ieșit din cea dinainte. Așa un film, care alunecă delicat pe linia de fractură dintre entertainment și artă, ne arată că spaima cu sfârșitul cinematografiei e nefondată. Dar montajul a mers tot la Gravity… La fel de bine meritat pentru Best Actress a fost și Cate Blanchett in Blue Jasmine al lui Woody Allen, în ciuda recentelor noi acuzații de pedofilie împotriva lui Woody.
Aici Cate Blanchett joacă veninosul personaj al femeii middle-aged care te seduce fără să aibă nimic simpatic… Nu e nici măcar manipulatoare din calcul, nu e o călugăriță erotică (precum insecta devoratoare de masculin), nu e o mantă religioasă, ci o seducătoare indiferentă, handicapată afectiv, cu un cocktail într-o mână (“Stoli Martini with a twist of lemon” – “Stoli” de la Stolichnaya, desigur) și telefonul în cealaltă. Femeia veninoasă și profund dăunătoare, da, care nu e rea, dar este de o nepăsare criminală. Inutilă, cu frumusețea trecătoare. Nu are niciun talent în afară de a conversa despre banalități obscen de scumpe. Bijuteriile i se cuvin. Realitatea lumii nu o atinge. Când totul se prăbușește și trebuie să muncească resimte asta ca pe o enormă nedreptate. Filmul evită caricatura grație castingului. Cate Blanchett este dureros de convingătoare. Atât de convingatoare încât, deși e odioasă, spectatorul îi dorește să reușească, ceea ce e principalul scop al narațiunii cinematografice…
Di Caprio a primit zero premiu, ca și întregul Wolf of Wall Street, nimic-nimic-nimic, dar un alt film cu Di Caprio în primul rol, Gatsby, a primit Oscarul pentru Best Costume Design. Un film plicticos și pompos în 3D…
La fel, nu a primit nimic nici Captain Philips, filmul cu pirați somalezi, ba chiar Tom Hanks nici măcar nu fusese nominalizat pentru Best actor. În concluzie, cu excepția premiilor meritate pentru actori principali bărbat (Matthew McConaughey) și femeie (Cate Blanchett), Oscarurile au fost anul ăsta chiar și mai dezamăgitoare decât cele de anul trecut.
Toate premiile le găsiți aici.
Pe Dan Alexe, ad integrum, îl găsiți aici.
Citiţi şi
Două minute și jumătate să reaprinzi o dragoste veche
Dacă nu avem nimic pentru care am muri, ce rost are să mai trăim?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
