Mai demult, mi-a spus cineva că oamenii puternici nu se nasc așa, ci devin puternici datorită furtunilor prin care sunt obligați să treacă, datorită momentelor în care își pierd mințile, căutând o rezolvare de unii singuri, datorită încercărilor la care îi supune viața, care îi îngenunchează, îi chinuie, îi destramă într-un infinit de bucăți, pe care trebuie să le adune și să le pună la loc, bucată cu bucată. Mi-a spus că dezamăgirea și singurătatea sunt cele care ne fac să devenim puternici.
Întâi, am considerat că vorbește aiurea. Cum poate ceva ce îți provoacă durere să te facă puternic? Cum poate ceva care te face să te simți slab, inutil, pierdut, să te facă puternic? Cum singurătatea aia chinuitoare să te facă puternic, când pe mine mă făcea să-mi pierd mințile de-a binelea? Cum dezamăgirea, care de fiecare dată îmi sfârteca ființa, să mă facă puternică? Eu mă simțeam tot mai neajutorată, cu fiecare durere ascuțiță din piept, cu fiecare strigăt mut de ajutor și fiecare respingere din partea celor care, cândva, jurau să-mi rămână aproape. De unde putere, când, de multe ori nici dorință să mai continui nu găseam? De unde putere, când simțeam cum mă înec în durere? Câteodată eram uimită că inima mea își mai găsește forța necesară să mai bată, chiar dacă o făcea într-un mod ciudat.
Citiți și Nu mai fugiți după femei puternice, că nu știți cu ce se mănâncă
De atunci a început procesul prin care am devenit un om puternic. Ideea că dacă inima mea, cu atât de multe răni nevindecate, încă mai găsește o modalitate ca să bată, atunci și eu trebuie să descopăr modalități ca să continui, chiar dacă asta presupune să mă târăsc ca și un vierme, să plâng în fiecare noapte, să las zilele să treacă, așteptând să vină cea în care să mă pot ridica din nou în picioare. Mi-am dat seama că nu m-am pierdut, ci doar m-am rătăcit mai mult decât trebuia… și am renunțat la a lupta cu alții, îndreptând armele înspre mine.
Știi ce se întâmplă atunci când începi să-ți oferi ție sprijinul, susținerea și răbdarea pe care le ofereai celorlalți oricând aveau nevoie? Atunci când “ îmi e milă de el”, se transformă în “ îmi e milă de mine” și “ îl iubesc”, în “ mă iubesc”? Când, în loc să le oferi timp și scuze lor, îți oferi timp și înțelegere ție? Când nu-ți mai irosești timp căutând explicații pentru faptele penibile ale celorlalți, ci spui “ aia e”, și mergi mai departe? Când accepți că oamenii își au propriul interes și nu toți au aceeași inimă ca și tine? Când plecarea cuiva din viața ta nu mai reprezintă un dezastru, ci un gol căruia ii oferi timpul necesar pentru a se vindeca? Când faci toate astea, atunci ești un om puternic. Ai putere să faci față oricărei încercări și dezamăgiri, să-i oferi timpului timp, să lași oamenii să plece și, la rândul tău, să pleci atunci când e cazul, să-i arați durerii că nu vrei să o alungi, că poți să fii fericit și dacă ea alege să stea mai mult decât ți-ai propus tu, să le arați tuturor că îți e suficient să te ai pe tine, SĂ ACCEPȚI LUCRURILE AȘA CUM SUNT și să profiți de fiecare zi, chiar dacă o faci cu o mare durere în suflet.
Un lucru pe care l-am mai învățat e că tu trebuie să-ți oferi ție tot și tu trebuie să te iubești pe tine mai mult decât pe oricine, pentru că doar tu înțelegi cu adevărat prin ce treci. Așa că, prin orice treci acum, respiră adânc și îndreaptă-ți toată atenția și resursele asupra ta, pentru că ești suficient de puternic încât să-i faci față!
Guest post by Bianca B.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
