Nu m-am considerat niciodată o frumusețe. Încă din copilărie au existat mai frumoase decât mine. Îmi aduc aminte că prima părere despre propria persoană am conștientizat-o cu ajutorul mamei. Mi se părea ciudat că oricare băiat îmi plăcea alearga după alta, mai frumoasă, mai zână, mai accesibilă, mai de vis. Apoi, într-o zi, mama m-a iluminat: tu nu ești o fată frumoasă, ești comună, obișnuită.
Sora mea era mai frumoasă: avea o constituție mai firavă, deci mai slabă decât mine, pielea mai deschisă la culoare, nasul mai subțire, sprâncenele mai arcuite. Eram între lumi – nici urâtă de speriat ciorile, dar nici frumoasă. …Invizibilă.
În ciuda lipsei de sclipici, eram o foarte bună prietenă pentru cei din jurul meu. M-am gândit că asta este calitatea pe care o pot cultiva, cu asta pot defila eu, ca să spunem așa. Ascultând oamenii, pot spune că mi-am antrenat latura psihologică. Mai târziu, mi-am descoperit simțul umorului şi m-am gândit cumva că astea două ar trebui să compenseze faptul că nu m-am născut o zână.
Surpriză! În junglă nimănui nu îi pasă cât de deșteaptă ești, cât ai citit, dacă ai sau nu simțul umorului. Singura soluție pare doar un aspect fizic conform tiparelor induse de media. Nu spun impuse de societate pentru că sunt idei induse societății prin canalele media. Nimic altceva nu pare să conteze.
Mă bătea gândul să urmez cursurile Facultății de Psihologie ca să pot studia aprofundat interacțiunea dintre sexe în România. Studiul nu îți garantează cunoașterea.
Am trecut de la întrebări precum „ce e în neregulă cu oamenii ăştia?” la „o fi ceva în neregulă cu mine?”.
Umblă o vorbă din bătrâni – „Timpul le rezolvă pe toate” și mare adevăr grăiește.
Am primit tot felul de sfaturi: „fii şi tu mai feminină”, „fii și tu mai tolerantă”, „trebuie să te adaptezi”, adică ar fi trebuit să învăț să mint mai bine, să mă prefac și să ajung să cred că un om al grotelor e regele meu și sunt cea mai norocoasă femeie din lume. Ei bine, pur și simplu, nu pot.
Partea frumoasă a început atunci când răţuşca cea urâtă a plecat dintre rațe şi a găsit un lebădoi pe alte meleaguri.
Am găsit un lebădoi pentru care eu sunt cea mai frumoasă lebădă de pe lac.
El este omul pe care l-am căutat de o veșnicie parcă. El este omul care mă acceptă cum sunt: cu ideile mele şi cu fizicul meu imperfect. El este cel care mă ridică atunci când sunt la pământ, este cel care îmi caută privirea pentru a-și dea seama ce simt fără să mă întrebe, el este cel care știe să își ceară iertare când consideră că a greșit, deși pentru mine nu e o catastrofă, el este cel care gătește împreună cu mine, iar când sunt ruptă după o zi de muncă, gătește fără mine.
Nu mi-am dorit un bărbat obsedat de masa musculară ci, în primul rând, un om, și l-am găsit atunci când am renunțat să mai caut.
El este cel care m-a transformat dintr-un critic plin de cinism, dintr-un Grinch, într-o persoană care crede că miracole se întâmplă cumva și în zilele noastre în care zânele nu zboară la vedere.
De fapt, tot ce am vrut să spun este „Mulțumesc”.
Guest post by Mădălina Adriana Apostu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
