Arhitect, pictor, sculptor, poet, designer, numele real al elvețianului cunoscut ca Le Corbusier era Charles-Edouard Jeanneret-Gris (6 octombrie 1887 – 27 august 1965).
Socotit “părintele arhitecturii moderne”, Le Corbusier a dat o definiție vizuală a mișcării moderne cu cele „cinci puncte ale arhitecturii”:
- proiectarea liberă a planului de sol,
- proiectarea liberă a fațadei,
- principiul coloanei (casa ridicată pe piloni),
- fereastra orizontală lungă,
- acoperișul terasă (cu grădini).
A pledat pentru raționalizarea construcției și pentru utilizarea de noi materiale, în special betonul, deoarece îi plăcea aspectul său îngrijit, s-a străduit să-și facă lucrările mai consistente prin crearea Modulor-ului – un sistem de proporții universale bazat pe scara umană.
„ARHITECTURA ESTE JOCUL MAGISTRAL, CORECT ŞI MAGNIFIC AL VOLUMELOR ADUSE ÎMPREUNĂ ÎN LUMINĂ.”
“Spațiu și lumină și ordine. Acestea sunt lucrurile de care oamenii au nevoie tot atât de mult cum au nevoie de pâine sau de un loc unde să doarmă.” –Le Corbusier
CÂTEVA DINTRE LUCRĂRILE LUI SUNT DESCRISE AICI.
Le Corbusier la București – proiectul Le Voyage d’Orient
Cartea o găsiți aici.
În mai 1911, Le Corbusier începe o călătorie care îl va duce la Praga, Viena, Budapesta, Istanbul, Muntele Athos, Atena, apoi Pompeii și Pisa înainte de a reveni în Elveția unde și-a construit, în amintirea impresiilor sale, două vile: cea poreclit Casa Albă, iar cealaltă Vila Turcească.
Trei aspecte caracterizează această lucrare și pun în lumină importanța ei: calitățile ei pur literare, transformarea treptată a personalității autorului pe parcursul călătoriei, rolul acestor lecții în procesul său de proiectare de-a lungul vieții sale. În timpul vieții, Le Corbusier va publica în jur de patruzeci de lucrări, activitate care îl va duce să aibă înscrisă pe cartea de identitate mențiunea „om de litere” atunci când va dobândi naționalitatea franceză. Cu câteva săptămâni înainte de moartea sa, s-a ocupat de publicarea Voyage d’Orient, pe care a modificat-o ușor înainte de a o trimite la tipărire. Pregătit inițial ca gravor de carcase de ceasuri, Le Corbusier s-a desprins încet, pe măsură ce a evoluat, de tendințele decorative ale Art Nouveau. Le Voyage d’Orient relatează despre trecerea lentă către arhitectură a unui personaj mișcat inițial la fel de mult de arta populară și de priceperea olarilor slavi, pe cât era de conștient de marea artă vizitând Viena sau Bucureștiul cu mari colecționari de pictură (e oare posibil să se fi întâlnit cu Anastase Simu?) Sosirea la Istanbul, descoperirea moscheilor, geometria simplă care le caracterizează îl fac să se alăture teoriei moderniste a lui Paul Cézanne: „Trebuie să tratăm natura conform cubului, sferei și conului”. Or, aceste cuburi, aceste sfere sau semisfere, le are în fața ochilor cu aceste cupole albe care punctează orașul. Această descoperire va fi întărită de întâlnirea cu arhitectura clasică a templelor grecești care va avea loc pe treptele Acropolei.
1911, Acropola din Atena
Această călătorie pune în lumină legătura dintre inspirație și creație. În afară de povestea pe care extrage din descoperirile sale, Le Corbusier umple mai multe caiete cu desene, schițe și adnotări (unele pagini sunt reproduse în carte). De-a lungul vieții, se va întoarce la aceste studii ale anului 1911 pentru a-și revitaliza creativitatea și a extrage din ele matricea noilor sale forme. Povestea este însoțită de o postfață care analizează rolul călătoriilor în opera lui Le Corbusier și de o introducere care prezintă contextul acestei călătorii.”
Așadar, Charles-Édouard Jeanneret ajunge la București – venind de la Giurgiu – în seara lui 16 iunie 1911. Este însoțit de prietenul său, August Klipstein, care poate fi considerat „cauza” sosirii la București. La începutul primăverii 1911, Charles-Édouard lucrează în biroul lui Peter Behrens – la Berlin Neubabelsberg, nu prea mulțumit de progresele făcute. Avea 23 de ani și venise momentul să-și încheie perioada de formare, pentru a păși „cu dreptul” în cariera de arhitect. Se conturează astfel proiectul a ceea ce se va numi „Le voyage d’Orient”: coborârea Dunării cu vaporul, Bulgaria, Grecia (cu obiectiv principal Acropola Atenei), Istanbul și urcarea „cizmei” italiene pentru a se întoarce în Elveția.
„Mă mângâiam de mult cu acest vis… Prietenul Klipstein își făcea doctoratul în Filosofia artei cu teză despre primitivii spanioli. Zece tablouri de El Greco la Curtea Regală a României. Pentru că trebuie să meargă la București, de ce nu și la Istanbul. Atunci, în ianuarie, i-am răspuns da și am început să pregătim călătoria”.
În realitate, „pregătirea călătoriei” începuse mai devreme, grație unei alte prietenii, cea cu Ritter. William Ritter – fiul unui înstărit inginer de origine alsaciană, trăind la Neuchâtel – era considerat, la începutul secolului, un scriitor și un critic de artă important. Este cel care – pe un bun fond – a făcut din Charles-Édouard Jeanneret „scriitor”.
Invitat de bibliotecarul Casei Regale române (elvețianul Léo Bachelin) la București, în 1890, Ritter „este prins de o dublă pasiune pentru poporul român, în toate manifestările culturale și folclorice (arte decorative, arhitectură vernaculară, costume, tradiții, povești și legende etc.)…”. Este prieten cu Nicolae Grigorescu, cu Alexandru Vlahuță și cu Ion Luca Caragiale și nu va ezita să-l recomande pe Charles-Édouard acestora.
Înainte de a pleca în acest voiaj, Charles-Édouard se angajase să trimită o serie de corespondențe gazetei locale din La Chaux-de-Fonds. Bucureștiul are dreptul la un articol aparte („Vers l’Orient. Bucarest”, „Feuille d’Avis de La Chaux-de-Fonds”, din 19 octombrie 1911), intitulat „Lettre à une dame qui me dit un jour son admiration pour Carmen Sylva, reine de Roumanie” (Scrisoare către o doamnă care mi-a spus într-o zi despre admirația pentru Carmen Sylva, regina României).
După ce face un portret măgulitor reginei-poete, el se scuză că va trebui să demoleze idolul doamnei căreia îi adresează scrisoarea. Cauza: vizitarea Castelului Peleș (unde se găseau tablourile lui El Greco) pe care îl consideră „foarte urât”, într-o dezordine remarcabilă și cu un al patrulea El Greco fals…
Altfel scrie, însă, despre București: „Bucureștiul este un oraș foarte monden, foarte interesant datorită splendidelor toalete pe care le vezi. Căldura este, de două zile, formidabilă…”. „Bucureștiul este plin de Paris; caleștile defilează pe Calea Victoriei, damele se lăfăie în toaletele lor de la Paris, sobre, dar somptuoase, cu pălării mari, negre, gri sau albastre, care fac să fluture câte o pană enormă, sau cu părul abia cuprins de o tocă.
Fardul ochilor și al buzelor, pe un chip liniștit, formele nobile ale unor trupuri frumoase sub mângâierea stofelor, totul ne îndemna să le recunoaștem, să le admirăm, amintindu-ne, cu melancolie, de seducătoarele Parisului monden. Aici totul îndeamnă spre un cult al femeii. Idolul acestui oraș, marea zeiță, este doar femeia, datorită frumuseții sale. Doamnă, să nu mi-o luați în râs dacă sunt uluit. În plus, peste tot, obsedant, mirosul de crini pe care-i vând țigăncile“…
“Echipaje nenumărate cu caii mușcând zăbala. Birjarii, eunuci obezi cu voci pițigăiate, gonesc caii splendizi și iuti prin îmbulzeală. Ridicați pe capră, birjarii poartă “togă” din catifea albastră-închis, iar zgomotul miilor de copite bate pe caldaram un ritm, o muzică, ce nu se oprește nici chiar noaptea. Ce sa vă mai spun despre acest oraș plin de copaci, care se întinde până departe, dând însă impresia unui cartier de modești proprietari? Străzile sunt scurte iar clădirile nu au mai mult de două etaje. Pe aici, arhitectura, ca și viața, nu este luată în serios.”
În drum spre Peleș, a vizitat casa lui Nicolae Grigorescu la Câmpina, a fost primit de Mitropolitul Ghenadie la Mănăstirea Căldărușani, a schițat și comentat planul reședinței, a făcut câteva crochiuri și fotografii. A lăsat impresia că asociază ce a văzut în cele patru zile efective de vizită, mai degrabă, Occidentului. Balcanii și Orientul încep cu Bulgaria, cu nenumăratele desene și impresii consemnate în carnete. Ceea ce nu este decât adevărat. În corespondența trimisă ulterior de la Istanbul sau din Grecia există câteva foarte scurte referiri la România, dar nimic complementar celor de mai sus.
Aceasta a fost povestea vizitei Lui Corbusier în România.
Spre sfârșitul anilor 1950, Le Corbusier s-a retras și mai mult din viața socială și a petrecut perioade din ce în ce mai lungi la cabana sa din Roquebrune-Cap-Martin. În 1957, îi moare soția, o lovitură din care unii spun că Le Corbusier nu și-a revenit niciodată complet. În ciuda acestei pensionări parțiale, Le Corbusier a avut tot atâtea comenzi ca și înainte. Deși aceste lucrări târzii nu se încadrează ușor într-o singură categorie, multe arată o folosire mai rafinată a materialelor, inclusiv a oțelului, cu o reexaminare clară a vocabularul anterior. Le Corbusier lucra la un proiect care promitea a fi de o importanță majoră în ceea ce privește propria sa dezvoltare – Spitalul din Veneția, când, împotriva sfatului doctorului său, pe 27 august 1965, s-a dus să înoate. Trupul său a fost găsit de alți oameni care făceau baie în zonă, iar moartea sa s-a declarat ca fiind produsă la ora 11 dimineața. S-a presupus că a suferit un infarct, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani. Înmormântarea sa a avut loc în curtea Palatului Louvre, la 1 septembrie 1965, sub îndrumarea scriitorului și filozofului André Malraux, care era în acel moment ministrul culturii din Franța.
„De o sută de ori am crezut că New York-ul este o catastrofă și de 50 de ori că este o catastrofă frumoasă.”
„O casă este o mașină în care să locuiești.”
„Casa ar trebui să fie cufărul de comori al vieții.”
„A crea arhitectură înseamnă a pune ordine. Să pui în ordine ce? Funcție și obiecte.”
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
