L. e un violator. Nu unul de carieră deşi, uneori, când îşi iubeşte nevasta simte că pe undeva este şi asta. Ar dori să-l îngroape adânc de tot, să-l uite episodul acela. Îşi aminteşte cum intensitatea ţipetelor femeii abuzate îi hrăneau excitarea. În noaptea aceea, beat şi înfierbântat, se lăsase antrenat de ceilalţi cinci hăndrălăi pe care atunci îi credea prietenii săi cei mai buni şi o violaseră pe Irma. O prinseseră pe stradă. Ştiau că se întoarce de la muncă, de la fabrica de tricotaje. Era prea băţoasă, fusese un argument suficient să decidă ei că Irma merita lecţia supunerii femeii. Şi-aşa nu era decât o curviştină băţoasă. În seara aia nu mai contase nimic altceva. Ar fi trebuit să ştie că e văzută, urmărită şi neînghiţită.
L. nu mă poate privi. Şi de n-ar trebui, nici eu n-aş vrea să-l privesc. Nenorocirea se întâmplase la distanţă decâteva sute de metri de locul unde de regulă ne jucam când eram copii. Nu vorbea despre asta.
– Am primit pedeapsa cea mai mică pentru că doar am stat de şase. N-am atins-o. Crede-mă!
De ce l-aş crede? Şi chiar de fusese aşa, cu ce era mai bun decât ceilalţi? Nu făcuse nimic să o ajute, să-i oprească. Gustase mirosul morţii unui om cu incitarea unui animal de pradă. Mâncase la masa celor care se voiseră lei, dar fuseseră doar hiene.
L. fusese vecinul care îmi aduna corcoduşele verzi pe care le pofteam, ori ma urca pe umerii lui să ajung la merele lui Antal, peste gard, alea de vară, a căror verziciune o râvneam fără leac. Apoi a dispărut. L-am revăzut ca adult, când l-am căutat ştiindu-i povestea. Mi-e imposibil să nu văd în el încă adolescentul pe care credeam că îl ştiu atât de bine. Dihotomia asta e zdrobitoare!
– Am o soţie şi o fetiţă , ştii?
Ştiu. Îmi muşc întrebarea pe buze: „Şi dacă acum ar sta altul de şase în timp ce alţi cinci ar viola-o…?”. Simte.
– Nu e zi să nu mă gândesc că cineva i-ar putea face… Aşa m-a blestemat mă-sa la proces când i-am urat să moară, curva dracu’. N-am linişte. N-am somn. Ai văzut-o şi tu cât e de frumoasă fie-mea, i se strâng pumnii pe fotografia din care îmi zâmbeşte o frumuseţe de fată.
În colţul gurii, ţigara îi tremură. Pare că se teme mai tare de mânia Sorţii decât s-a temut de puşcăria oamenilor. Vreau să ştiu dacă pe Irma a mai căutat-o. Îi văd umerii zguduindu-se. Nu, nu plânge. E răspunsul. Nu o căutase.
– Ce gândeai în orele alea cât stăteai de şase?, ştiam că e cretină întrebarea, totuşi făcea parte din omul din faţa mea, bărbatul care asistase senin şi cu conştiinţa împăcată la dezmembrarea unei fiinţe ce nu se putuse apăra şi nu le făcuse vreun rău. Singura ei vină fusese aceea că era femeie şi că avea atitudine. Una pe care “bărbaţii” n-o putuseră înghiţi. Îi “stimulase”.
– Nimic! N-am nici o vină. Când ţipa credeam că-i place. De ce ar ţipa aşa o femeie? Era prea băţoasă! Şi-a luat doar o mică lecţie, curva dracu’. Cu cât ţipa mai tare, cu atât mai bine. Se distrau mai tare băieţii şi eu mă înfierbântam mai tare.
– De ce era curvă?
– De aia, că e, nu pot să nu remarc prezentul la care încă o pune pe moarta Irma. Trebuia să-şi vadă de treabă şi să fie la locul ei, să nu provoace. Ce, era ea mai cu coarne? De aia au pus-o băieţii la locul ei.
– Cum te-au pus şi pe tine ceilalţi în celulă?
Ţâşneşte drept în picioare. Îl privesc ţintă. Se aşază la loc, mârâind. Are pumnii strânşi de să le crape pielea pe ei. Eu îmi simt şira spinării ca un arc presat la maxim. Îl întreb dacă s-a gândit vreodată că era ruşine, disperare, durere, zdrobire în ţipătul Irmei. Nu se gândise. De ce s-ar fi gândit că doar era doar o “muiere care avea nevoie de-o lecţie”. Văzuse doar pofta lor în ţipetele ei. După ce i se născuse fiica însă a avut o revelaţie. Cu ea, mogâldeaţa, în braţe.
– Atunci (n.a. la proces), i-am urat să moară, curva dracu’, se repliase rapid. Oricum mi-am plătit datoriile. În puscărie! N-are nimeni ce să-mi mai bage de vină, gesticulează ca şi când s-ar apăra de o lovitură nevăzută care îl paşte în apropiere. Nu e nimeni. Nu e nimic. Doar soarele torid de vară.
Vreau să ştiu ce-a gândit în puşcărie.
– Că nu merit chiar tot ce-am trăit.
– Ştiai că Irma s-a sinucis?
– Da. Mi-au zis ai mei.
– Ţi-a părut rău?
– Nu. Nu însemna nimic pentru mine.
– Era un om. Şi murise în urma violului. Ar fi putut avea şi ea o familie, îmi testez limitele.
– Aşa şi? Eu nu eram om? Eu nu pătimeam?
– Erai om?
Se agită. Înjură de originile cuiva, legat tot de-o femeie.
– Mama mi-a zis că atunci am fost rătăcit. Tata a zis că am fost bou, că măcar puteam avea şi eu parte de distracţie. Aşa am stat doar ca boul la privit poarta şi mai stau şi la bulău pentru nimic. Atunci nu m-am gândit că o să am vreodată o fată.
Ştie foarte bine că, şi dacă ar fi fost unul singur, Irma n-ar fi avut cum să se apere, n-ar fi avut ce să facă mai mult decât să strige după ajutor. Nu-l impresionează. Fiecare cu soarta lui. Nu pare a înţelege de ce Irma ar fi avut dreptul să nu vrea. “Femeile sunt făcute pentru asta”, şi când o spune are ceva de gheață în el. Ca mercenarii care după stagiu sunt doar eficienţi. Oameni nu mai sunt demult, deşi se cred unii. Amintirea îi conturează buzele.
– Fiica ta ştie?
– Nu. I-a zis mă-sa. Treburi femeieşti. I-a explicat ea.
– Şi tu? Îi vei spune vreodată?
– Nu. Nu-i treaba ei!
– Te simţi bărbat când faci sex?
Îngheaţă. Abia respiră ca şi când l-aş fi lovit pe nepusă-masă în plex, direct, cu o rangă. Nu-mi cobor privirea. Îi ţintesc ochii. Şuieră ceva dar neinteligibil. Îi arăt poza fiicei lui. Se potoleşte.
– Dacă s-ar mărita cu un violator, ce-ai face?
Se cutremură cât de mare e.
– Fiica ta ar trebui să vrea sau e de ajuns că e femeie?
Pleacă fără o vorbă. Nu l-am mai revăzut.
Statistică la box:
- la nivelul anului 2011, rapoartele Poliţiei Române arătau că în România avea loc un viol la patru ore. De atunci au trecut patru ani. La vremea aceea un senator PDL, Iulian Urban, pe numele său, cerea reintroducerea pedepsei cu moartea pentru violatori. Românii n-au fost de acord.
- Potrivit altor statistici, în perioada 2011-2014, numărul violurilor ar fi crescut cu aprox. 30%. Cu toate acestea, România nu intră în topul statelor cu incidenţă ridicată a violurilor, după statistica Violence Against Women, unde Suedia e pe primul loc, urmată de Marea Britanie, Germania şi Franţa. Totuşi, în România, psihologii spun că numărul violurilor ar fi dublu, însă nu ajung să fie raportate. Motivele? Principalul motiv este acela legat de teama de consecinţe în condiţiile în care aproape 25% dintre anchetele de acest tip nu s-au soldat cu trimiterea în judecată, iar una din trei victime şi-a retras plângerea. Sursa cifrelor, mass-media, citând date ale Ministerului Justiţiei.
- Ca o curiozitate, poate: în vremuri de război, violul este o acţiune deliberată, deşi poate ordinele sună: “La distracţie, băieţi!”. Violul e o formă de supunere a unor mase mari de oameni într-un timp record. Luat simplu de tot, care mamă şi-ar ucide pruncul doar pentru că e al inamicului, iar dacă războiul e câştigat de inamic, generaţia de mâine e mai mult a puterii decât a învinşilor. Istoria spune că nu s-a prea întâmplat.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
