Aș putea vorbi despre dor o viață întreagă. În locuri străine, prezentul se intensifică, poate și în lipsa publicului, așa cum spunea psiholoaga mea odată. La Berlin femeile nu poartă tocuri, iar distanțele prea mari ale orașului mi-au confirmat că trebuie să fii cel puțin curajos să înfrunți ziua cu o pereche de pantofi stiletto în picioare. Dar aici, la București, unde picioarele femeilor se lungesc la fel ca simțurile într-o zi de caniculă, iar părul meu asprit de intemperiile din Olanda, de apa dură din Germania și de lipsa soarelui candid de primăvară zburdă în bucle făcute la fier încins, mângâiate cu ulei de măsline. Când merg pe stradă, surprind privirile bărbaților asupra rochiei mele înflorate – o reproducere reușită după modelele clasice Diane Von Furstenberg – și mă bucur de fiecare clinchet al cerceilor mari, aurii, furați și ei din altă epocă.
Să trăiești mereu cu dor, zic unii, poate fi o pacoste. Să trăiești mereu în viteză, zic eu, poate fi mai rău decât să te plimbi ore lungi pe străzi umbroase și să arunci ocheade locurilor de demult. Un corp care a trăit în viteză prima decadă a tinereții vrea uneori doar să stea pe șezlong și să își facă, în sfârșit, spațiu mental pentru o carte care nu e cumpărată în format electronic.
Un gânditor celebru spunea că oamenilor n-are cum să le fie bine în altă parte decât pe pământul pe care s-au născut. După ce am călătorit un an de zile prin țări străine și am încercat aproape încă pe atâta, la întoarcere, să mă autoexilez, am capitulat într-o zi de iulie, când mi-am dat seama, luând un autobuz, că nu mai știu unde trebuie să cobor ca să ajung la o terasă de pe Calea Victoriei. Mi-e dificil să îmi găsesc locul în casa în care m-am mutat după ce m-am întors în țară. Mut mobila aproape în fiecare săptămână și încerc să îi dau un sens propriu, iar procesul ăsta nu știu când se va încheia. Toată viața mea se compune din doruri.
Când trăim, iubim și muncim într-o epocă în care conexiunea – fie ea și superficială – la tot ce ne înconjoară e înlesnită de tot mai multe spații virtuale de socializare, unde mai încape dorul și care mai rămâne rostul lui? Suntem o nație pasională și confuză, predispusă la dramă interioară ceva mai mult decât rușii, exaltată în dorința de divertisment aproape ca spaniolii, longevivă în bârfe, amoruri ilicite și dorințe lirice. Despre dor se spune că nu poate fi tradus în nicio altă limbă, iar nevoia de a-l cuprinde vine pe nesimțite, în diminețile când mesteci în cafea, în după-amiezele când miroase a petunii toată strada, în serile când deschizi șifonierul și ai vrea să porți rochia aceea cu paiete a mamei, dar știi că nu ai unde.
Occidentul ne îndeamnă la diete șoc, vrea să ne învețe să stăpânim yoga ca niște maeștri în provocări de 30 de zile, ne oferă aplicații care ne măsoară calitatea somnului, a hormonilor și a ovulației, posibilitatea de a folosi Tinder ca un supermarket de femei și bărbați, și, mai nou, șansa de a primi bani pentru timpul nostru alocat unui intermezzo amoros. Budismul ne îndeamnă la pace și armonie, ne prescrie manuale de mindfulness, ne avertizează să evităm atașamentele și să asimilăm ciclurile vieții în timp ce mestecăm pepene dimineața, la prânz și seara, iar eu, între toate acestea, aleg să mă consolez cu un pahar de vin din podgoria părinților de la țară și cu o țigară, și să consemnez că a trăi cu dor, în trecut sau în viitor, e doar o altă monedă pentru a ne accepta prezentul.
Cobor să cumpăr un pachet de tutun și las în cuptor o tartă cu prune. La întoarcere, semaforul e stricat, mașinile nu se opresc și o fată mai curajoasă decât mine mă apucă de mână și trecem împreună strada.
De când m-am mutat înapoi în București, mă uit doar în sus, la case, caut să zăresc plafonul înalt cu decorațiuni al apartamentelor de pe bulevarde, încerc să ghicesc cu ce-și ocupă timpul oamenii care le locuiesc acum, și cum arătau cei care le-au locuit înainte. În lift, găsesc de cuviință să mai oftez o dată cu gândul la locuri dispărute în care mi-ar fi plăcut nespus să fac plajă, cum ar fi piscina Lido; dar din ele cad cărămizi sau deja s-a ales praful. În apartament sunt 32 de grade, îmi arată indicatorul de pe frigider, pornesc aerul condiționat și simt cum mă sufoc din nou sub tavanul prea scund, la ultimul etaj. Tristețea e mai grea decât canicula, mai densă decât siropul care se scurge în tavă.
Scot tarta din cuptor cu două șervete mari, de sub unul dintre ele cade o furculiță – “Vine o femeie”, ar fi spus Bunica.
În universalitatea dorului, știi că bărbații nu se mai fac la fel ca pe vremuri, sau că mănușile care zac în bomboniera golită de pe masă se mai potrivesc acum doar călătoriei în Paris, unde lumea nu te judecă pentru alegerea de a purta sandale cu o haină de vulpe. Știi că toate casele vechi pe care le-ai închiriat în ultimii ani, în care ai șezut, dormit, întins mese pentru prieteni și ai iubit vor fi una cu pământul la primul cutremur mai serios sau la prima decizie de a transforma terenurile acelea în spații comerciale. Știi și că interzicerea fumatului în cafenele ți-a ciuntit plăcerea de a scrie, toamna devreme, la fereastra unei vile vechi de pe Strada Dianei, cu cafeaua alături. Știi că pe Instagram sunt tot mai mulți sâni liberi și tot mai puține femei cochete.
Și cu toate astea, mergi la coafor într-o joi după-amiază și o rogi pe femeia de acolo să îți facă părul bucle, să îți înfoaie calota și te dai cu ruj grena, cu mascara negru și cu fard de obraz după ce îmbraci o rochie magică, pentru că dorul tău e în toate femeile de altădată care își acopereau brațele în mănuși lungi înainte de a merge la teatru într-o clădire cu ferestre de opt metri. Până la urmă, Bucureștiul acesta în ruine nu crâcnește la farmecul vieților trecute așa cum o fac alte capitale, pentru că știe, în esență, că dorul se îmbarcă cu tine la aeroport, când îl părăsești.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
