Aşa ne-a numit Andrei Pleşu într-o acrişor-înţepătoare disertaţie pe tema iubirilor fericite, încheiată astfel: Iubirea adevărată e fericire pe termen lung sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.
Nobilă preocupare pentru un împătimit de abstracţiuni, însă textul musteşte de ironie la adresa compulsiunilor amoroase, de altă natură decât cea sacră, şi a înţelesurilor lor de duzină. Suntem zugrăvite ca nişte Mărioare îndrăgostite prosteşte de Ionici la fel de nătângi, cu care trăim fie exaltat şi exoftalamic – adicătelea, cu ochi ca de melc, câte o siropoasă giugiuleală cosmică, fie blajin, cu ochii la locul lor, dar umezi, placiditatea bovină a unei nesimţiri în doi. Care va să zică, un fel de eros şi agapé în varianta vulgară.
N-o să mă şifonez caragialeşte (că nu am talentul) şi nici n-o să fac disecţie filosofică (că nu mă ţine cureaua). Voi spune doar că a iubi profan, chiar dacă se mai lasă uneori şi cu minţi răvăşite ori suflete tăvălite, mi se pare foarte sănătos. Se exclud desigur cei/cele care pretind că suferinţa continuă din dragoste perdantă este de preferat absenţei oricărui alt afect. Incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului, îmbujorarea lirică şi surâsul sublim nu sunt defel semne patologice. Şi chiar dacă povestea începe bine, dar se sfârşeşte prost, de undeva trebuie să începi să cunoşti iubirea, să treci prin purificări succesive, să înţelegi, să creşti, să înveţi. Iar pentru toate acestea exisă, fireşte, şi un preţ. Mai mare sau mai mic, după cum îţi este până la urmă şi norocul.
Însă descalificarea nefericitelor iubiri şi ştergerea lor din registrul iubirii mi se pare nedreaptă. Ar rămâne acolo doar iubirea sacră, singura smerită şi fără năbădăi, legende ca cea a lui Baucis şi Filemon, ori poveştile cu ireale Cosânzene, în care fericirea nu expiră decât la sfârşitul zilelor (de nopţi oare de ce nu se pomeneşte?). În rest, termenul de valabilitate a jurămintelor de iubire eternă rostite în faţa altarului sau în toiul febrele de alcov este aproape mereu mai scurt. Şi, cum iubirea nu podideşte şi nu părăseşte în acelaşi timp sufletele protagoniştilor, iată şi motivul pentru care una din jumătăţile ridiculizatului cuplu Mărioara-Ionică va trăi binomul iubire-dramă, iară nu mitul va fi cel care îi va parazita spiritul şi va decide aprioric soarta iubirii.
E dovedit că această preştiinţă, din cărţi, auzită ori trăită, n-a descurajat niciodată dorinţa inerentă de a repeta îndrăgostirea, cu tot alaiul ei de trăiri, bune şi rele. Şi nici nu e greu de înţeles de ce asocierea iubire-suferinţă a devenit oarecum axiomatică: când iubeşti îţi pasă de tot ceea ce nu ţi-ar păsa altfel. Dar nimeni nu îşi propune să se îndrăgostească de persoana nepotrivită şi nici nu e posibil să suferi din ambiţie ori din ce ştiu eu ce alte bizare cauze. Deci nu există iubiri adevărate sau false după durata fericirii pe care o creează. Iubirile sunt iubiri şi atât. Adevărate, toate. Fie că sunt legitime sau nu în ochii semenilor ori ai judecătorului suprem. După cum, nu există iubiri alese şi iubiri de rând. Pot, însă, accepta că există iubiri interzise.
Citiți și Ziua în care Alain Delon a părăsit-o pe Romy Schneider
Desigur că iubirea fericită e “corelativul reuşitei umane”, dar şi iubirea care căzneşte sufletul, care încercănează, care nefericeşte adânc, poate fi creatoare, chiar restauratoare, mobilizatoare. A fi sedus/ă şi abandonat/ă, că de aici şi suferinţa, nu?, să însemne în fapt doar ajungerea pe căi mai spinoase la drumul care îţi era destinat. O iubire poate pârjoli, dar din cenuşa ei să renască spirite superioare, călite, fertile. Puţine în comparaţie cu celelalte sunt totuşi poveştile scrise de fericiţii în iubire. Nefericirea s-a dovedit mereu o muză mai prolifică.
Cât despre gelozie, suspiciuni mărunte, amărăciuni, indispoziţii cotidiene, toate acestea fac parte, la orice nivel de cultură ori de inteligenţă emoţională, din trăirile asociate cu iubirea oamenilor şi nu cu cea a îngerilor. Nu ne lezează, domnule Pleşu, să vorbim la rece despre iubire, o facem şi noi, ca tot omul, dar abia după ce ne desdrăgostim, după ce am acceptat, finalmente, falimentul unei iubiri. Numai că, despre iubire, la rece, nu poţi “filosofa” fără părtinire şi nici altfel decât pieziş. Ca vulpea care nu (mai) ajunge la struguri. Iar potrivnică următoarei iubiri poate fi chiar gândirea şi vorbirea prea multă.
La sfârşit, dacă a fi patetice înseamnă toate nebuniile costisitoare în plan afectiv la care suntem dispuse când iubim, toate situaţiile inimaginabile în care ajungem uneori, cu propria complicitate păguboasă, toată echilibristica periculoasă pe care o facem câteodată pentru bruma de fericire după care alergăm toţi, toată viaţa, şi pe care o legăm cu obstinaţie de găsirea jumătăţii, ei, bine, da, atunci suntem patetice.
Articolul lui Andrei Pleşu îl găsiţi aici.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
