În ciuda renumelui pe care l-a avut Nicolae Titulescu încă din timpul vieții, cât mai ales, postum, mulți din cei care l-au cunoscut s-au arătat extrem de critici la adresa acestuia.
„Curios om acest Titulescu. Are o față de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari scopiți din București, care aparțineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Nervozitatea și susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstițiile și teribila lui frică în fața celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim de luxul amețitor în care se complace, toate acestea ne arată temperamentul feminoid al personajului și explică multe din bizarul lui comportament.” (Henri Prost, cronicar francez care a stat în România din septembrie 1931 până în mai 1950, și a cunoscut personal toate marile personaje din politica românescă)
“…habar n-aveți dumneavoastră cât îl iubește d. N. Titulescu pe Mussolini! (Nici Ducele însuși n-a aflat încă…) Pentru Adolf Hitler, cel puțin, nutrește o veritabilă slăbiciune. (Dacă ar fi putut să bănuiasca măcar, Führer-ul, ce mare prieten avea în mijlocul Micii Antante!) Cu o seninătate de muiere guralivă, care nu recunoaște că a călcat stramb nici când e prinsă în flagrant delict, d. N. Titulescu ne aruncă praf în ochi și își închipuie că ipocrizia sa mai face victime. Nici pomeneală! Vedeta de cinema, după ce s-au stins reflectoarele, s-a șters fardul și a dispărut trucajul peliculei, se arată, între ai ei, așa cum a născut-o maică-sa : lălâie și toantă…” (Alexandru Hodoș, renumit gazetar interbelic, condamnat la 20 de ani de detenție în “Lotul ziariștilor fasciști” – în “Țara noastră” din 17 decembrie 1937, vis-à-vis de articolul lui Titulescu, “Eu și Garda de Fier”.)
Cu soția sa, Caterina, probabil la Cannes, 1927.
“Titulescu a fost personaj de rang secund pe eșichierul european. Proporțiile mitice, exagerate, au fost create de jurnaliști stipendiați cu peste o sută de milioane de lei, fonduri reptiliene anuale, care i-au stat la dispoziție. N. Titulescu avea o conversație de om al anticamerelor și al camarilei, mica și eleganta odăiță înainte de a intra la Stapân. Titulescu a fost întotdeauna omul Măriei Sale. (…) Avea grijă de garderoba lui Vintilă Brătianu. La Paris și Londra, trimetea cutii cu icre negre la ziariști și oameni politici. (…) În România, a cumpărat presa de dreapta, de centru și de stânga cu banii statului, risipind ca un nabab. N-avea scrupule și nici pudoare.” (Petre Pandrea)
“Titulescu este în Istoria României o tragică și fantastică arătare. Tragică prin influența ce-a avut-o asupra destinelor Țării; fantastică nu numai prin apartenența sa fizică și prin caracterele personalității sale, dar și prin originea misterioasă a puterilor care îl stăpâneau și îi dictau purtarea. Hrăpăreț și cheltuitor, milioanele curgeau în mâinile lui și curgeau din ele. Corupător și corupt; un deputat francez a putut zice despre el: “Titulescu ar fi în stare să plătească, doar-doar s-o găsi vreunul să-l cumpere”. Se simțea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint Moritz, la Lido, la Cap Martin, urând pământul Țării sale, de unde fugea în grabă după scurtele vizite la care era silit pentru uriașele sale cereri de fonduri și pentru tainicele operații ale politicei sale. Titulescu era născut în țara Românească, trăia în opulența și moliciunea unei rafinate cadâne, mulțumită banilor și influenței pe care această Țară I le dăruia, dar nu era român… ultimul Peceneg printre noi. ” (Prințul Mihail R. Sturdza)
Sursa aici.
“…Dar Titulescu nu era nurnai un om fără c*aie. Dar şi un om fără inimă. L-am văzut fără o lacrimă la moartea mamei sale, refuzând să o vadă în ultimele ei ceasuri şi după ce încetase din viaţă, sub pretext că boala şi moartea erau cele două lucruri cu care nu se putea împăca, şi deşi venisem la el să-i aduc un cuvânt de mângâiere, rn-a rugat să vorbim de altceva. De notat că nu era certat cu răposata, cum s-ar putea crede şi că-mi spusese în mai multe rânduri că mumă-sa era singura fiinţă pe pământ, pe care o iubea…” (Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996, pag. 135-137)
Sursa aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
