“Să nu râzi :(( este o carte despre mame și fiice, multe mame și multe fiice care au ajuns să semene cu mamele lor, femei neterminate și femei neîncepute. Este o carte pe care am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi. Și tot nu mă simt mai bine.” – Raluca Feher
Mai jos, un fragment.
Beau. Nu e viciu.
E singura mea apărare.
Alcoolul înmoaie betonul, alcoolul dizolvă gravitaţia, alcoolul pocneşte din degete şi în jurul lui cad moarte cuvintele grele care porniseră spre tine, săgeţile înmuiate în sudoare de broască otrăvitoare costaricană care te‐ar fi omorât pe loc dacă erai treaz.
Alcoolul te face mai bun, pentru că te face mai surd. Cică deprimă alcoolul.
Poate într‐o zi mă voi sinucide, beată fiind, o să‐mi pun frânghia de gât. Înainte să mor, o să pocnesc din călcâie, o să‐mi pun pantofi roşii şi o să pocnesc din călcâie şi cu frânghia de gât o să trag toată ţara asta a maică‐mii de pe ea, o să o dezvelesc şi o să o las să dârdâie, căci clar mă voi sinucide cândva iarna, când Dumnezeu are picioarele reci şi buzele vinete.
Carpet bombing.
Când bei, în cap apar cuvinte ca nişte păsări care se izbesc dezorientate de geamurile unui zgârie‐nori.
Carpet bombing.
Pe Germana am cunoscut‐o în Albania. Vorbea engleză cu accent italian, era obsedată de blu‐booomb, blue bomb, o bombă aruncată de sârbi peste kosovari, mârşavă bombă, se spărgea în bucăţi mici care traforau picioare şi găureau torace.
Carpet bombing cu blue bomb face maică‐mea acum în bucătărie.
Mă apropii de uşă în vârful degetelor. Se vaită. Acelaşi lung şir de întrebări adresate lui Doamne‐Doamne. De ce spunem Doamne şi apoi mai spunem Doamne? E dublu? E la pătrat? Doamne‐Doamne nu‐i răspunde, nici nu ar avea când, căci maică‐mea îi pune întrebările una după alta, nu aşteaptă lămuriri, măcar scuze: Dragă Mily, îmi pare rău dacă te‐am dezamăgit, să ştii că alţii nu au mai mult noroc, au fost doar mai dibaci cu cât au primit şi s‐au descurcat.
*
…maică‐mea iese din propriul trup, rama în care a fost turnată a cedat sub presiunea nefericirii dinăuntru. Mily nu‐i 70% apă, ci 98% angst. În contact cu aerul, frustrarea și mânia creează un nor toxic, care îi blurează silueta. Aud dopul şi apoi gâlgâitul lichidului în pahar. E clar că bea şi ea.
Cred că şi‐a pus vin şi urmează să‐şi aprindă o ţigară. Deşi ea nu fumează. Şi ea nu bea. Ea are grijă de organe. Ultima oară când am vorbit cu ea era şpriţuită. Uşor veselă. Mi‐a spus că nu e adevărat că ne‐a rupt cu bătaia. Pe mine nici nu m‐a atins, poate puţin, când eram obraznică. Pe Vlad nu l‐a bătut decât de vreo şapte–opt ori. Şi în majoritatea cazurilor a făcut‐o din cauza mea.
— Cum adică?
— Adică el nu te plăcea pe tine, te bătea, tu îl pârai şi eu îl pedepseam. Îl mai plesneam câteodată. Dar asta pentru că nu te suporta pe tine, te bătea şi tu îl pârai.
— Deci eu sunt vinovată pentru vânătăile lui Vlad?
— Care vânătăi?
— Nu mai ţii minte cum, seară de seară, când venea tata de la institut şi îl pârai pe Vlad: nu a fost cuminte, i‐a sucit mâna Dianei, a luat 6 la matematică, a încercat să‐şi ardă părul de pe mână cu lumânarea, nu şi‐a spălat farfuria?
Se uită la mine candidă.
Nu, nu‐şi aduce aminte. Ce tâmpenii spun? Ea nu ar fi făcut aşa ceva în viaţa ei. Ea nu a bătut pe nimeni, nu a fost nedreaptă cu nimeni, ea nu a băut niciodată şi nu a făcut rău în viaţa ei. Iubeşte florile, animalele, oamenii, iubeşte stelele, marea, cărţile şi viaţa.
Este întruchiparea cuvântului IUBESC.
Uneori sunt sigură că sunt 87 de Mily în 87 de dimensiuni. Când se plictisesc, călătoresc prin portalul deschis în veceul de serviciu, făcând schimb de vieţi. Acum vorbesc cu Mily 54, ea este avocat în dimensiunea ei, unde eu sunt stomatolog, căsătorită cu un cetăţean ganez, iar Vlad este conferenţiar la Universitatea din Cluj. Am crescut cu cheia de gât în dimensiunea 54, într‐o Românie unde comunismul a fost light, ca în Ungaria, cu blugi şi pepsi şi călătorii în Germania, am crescut cu Michael Jackson şi concerte cu Scorpions încă din 1988, eu nu am încălţat niciodată pantofii rămaşi mici lui Vlad şi nici pantalonii de lână în dungi, de ocnaş.
Iar ea, mama, este împlinită, calmă, definită atât de bine de succesul ei, încât praful şi preţurile nu sunt nişte duşmani, ci doar prezenţe ignorabile. Nu bate la uşa lui Dumnezeu ca un martor al lui Iehova agasant, de ce Doamne‐Dumnezeiaşule, de ce aşa şi nu altfel, de ce eu şi nu ei?
— Vrei să mergem la bar să bem ceva?
— Eu nu sunt beţivă.
***
Editura Trei vă invită la lansarea celui mai recent volum semnat de Raluca Feher – Să nu râzi :(( – joi, 13 iunie 2019, de la ora 19.00, la Seneca AntiCafé (str. Ion Mincu nr. 1, București).
“Să nu râdeți….
Dar nici nu o să puteți. Cartea asta doare, exasperează. O iubire maternă, ca o ură grea. Ura că nu ești cenușăreasa, oricâți pantofi ai, că universul nu se orânduiește în cercuri concentrice de răsplăți. Că nu stă drepți, la ordinele tale. Pe care nu știi să le dai, fiindcă ai pus re-ul înaintea sentimentului. Fiindcă ai numai răspunsuri și nicio întrebare. Fiindcă virtutea principală pe care o corcolești la piept este despre ce nu ești și ce nu poți, într-o lume care conspiră împotriva ta. A ta, Buricul absolut al pământului. Mama, Gaia, Glia. Tellus Mater. Pântec și mormânt.
Nu. Nu o să râdeți. Dar cred că veți simți, trăi, înțelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netăiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsă din cultura noastră mioritică. Personajul după care tânjim până la ștreangul în care ne atârnăm propria neputință.
Să nu râzi :(( este o experiență limită, ascunsă de obicei de mituri și tăceri. Doare, exasperează. Eliberează.” – Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare
“Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua, într-o formulă redusă, ceea ce a spus cândva un gânditor care a marcat istoria reflecției: să nu râzi, să nu plângi, doar să înțelegi.
Și, de fapt, ce avem noi aici? Ceva consistent și, pentru literatura de azi, luminos și incitant. Ceva care, între altele, ne îndeamnă să parafrazăm formula invocată mai sus. Fiindcă despre literatura pe care o face Raluca Feher, cu o siguranță de sine extraordinară, cu nerv, cu o tăietură a frazei care tinde spre o (binevenită pentru proză) precizie de tip chirurgical, și, îngăduiți aceasta, cu grație și șarm, se poate spune imediat și bine-meritat: să nu râzi, să nu plângi, să înțelegi; dar și să admiri, să te bucuri. Și să dai mai departe. Și anume: să te bucuri și să dai mai departe literatură de foarte bună calitate!” – Cristian Pătrășconiu, jurnalist cultural
“Unii ar spune că Raluca Feher e o publicitară care a văzut lumea. După ce i-am citit cărțile, știu că e o povestitoare dusă cu capul care deschide la nesfârșit cutiuțele lumii, căutând un înțeles. Iar ceea ce găsește e, fără excepție, absurd, vesel sau doar înfricoșător. Că e departe, că e aproape, lumea e altfel, dar la fel peste tot: dusă cu capul. După ce citești, te prinzi că lucrurile pe care te-ai bazat toată viața stau invers. Oamenii supraviețuiesc în zeci, sute de lumi cu care sunt obligați să negocieze și cărora li se supun, până la urmă.
Cartea de față este o Feher la pătrat. Adică două: autoarea și eroina ei, Diana, care povestește fără să mai scoată un cuvânt (ar fi și greu, cu o funie în jurul gâtului!) istoria eșecului personal. Este un roman, dar și o carte de povestiri, de memorii, o carte dusă cu capul. Pe scurt, nu oferă nicio speranță. Ceea ce însă o deosebește fundamental de tomurile care vestesc sfârșitul lumii e tonul. Iar acest spectacol de cuvinte în mișcare ascunde ceva imobil: omul, incapabil să evadeze dintr-un destin nesuferit.” – Florin Iaru, scriitor
În viața reală, Raluca Feher este director de creație la CAP și unul dintre fondatorii Frontline Club Bucharest, filiala românească a unuia dintre cele mai faimoase cluburi de presă din lume. În viața ideală, Raluca este o exploratoare curioasă, călătoare printre vorbe și povești, prin teritorii bătătorite sau încă nedescoperite. Citiți-o pe https://feher.live/.
De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut volumele America dezgolită de la brâu în jos I și II și Splendidul loc al fericirii supreme.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
