Tam-ta-dam-tam-ta-dam, aplauze sincopate, palme transformate brusc în baterie alternativă, din public. Lumea priveşte uimită iniţial, apoi cu un zâmbet. Se revine la bis. Palmele neastâmpărate din sală se joacă din nou. Un acordaj comun, perfect muzical între scenă şi public. A fost doar un moment, printre ultimele din multele frumoase ale concertului Teodorei Enache şi a lui Theodosii Spassov, alături de muzicieni maghiari, ucraineni, români, într-un amalgam superb, de sufletul lumii în Incantation on Bela Bartok, pe scena Operei Maghiare din Cluj. Un spectacol în care dansurile şi doinele lui Bela Bartok sunt recreate pe suflet de jazz. Fierbinte, într-o seară fierbinte. Sunetul cavalului, grav, abia şoptit uneori, coborâtor din lumi îndepărtate, o scară de sunete aproape ireale ridicate între cer şi pământ. Incredibil de versatil pentru un instrument arhaic, al păstorilor, prins între sonorităţile fluierului şi tonalităţi apropiate surprinzător de vocea clarinetului sau chiar a oboiului pe alocuri.
– Cine e Theodosii Spassov?
– Fiul lui Panka şi Spass, părinţii mei.
E ceva atât de profund, de ancestral în acest răspuns, de coborâtor din alte vremi, încât mă descumpăneşte preţ de o miime de secundă. Simte. Zâmbeşte răbdător. Mă simt desprinsă cumva de mine însămi, eu, orăşean cu rădăcini în lună.
– Ca persoană, cine e Theodosii Spassov?
– Un muzician.
Îl privesc şi mă regăsesc în cuvintele lui. Parcă le-aş fi spus eu. Simte.
– Un muzician care iubeşte libertatea, dragostea, jocul, jocul muzical, să călătorească, să cunoască oameni deosebiţi prin lume, iubeşte natura, continuă Theodosii, natural.
Apoi, firesc, în aceeaşi respiraţie îmi spune şi despre darul celor care l-au construit ca om, care acum nu mai sunt printre noi „pentru că au călătorit departe”. E de o sensibilitate atât de acută încât simt să păşesc cu întrebări puse pe vârful picioarelor cuvintelor.
– De ce cavalul? De ce acest instrument?, mă pomenesc eliberând curiozităţi.
– Cavalul este primul instrument pe care am început să-l învăţ în satul meu natal, Belica, în sudul Dobrogei.
– Eşti deci, român?
– Tatăl meu vorbea româneşte foarte bine. În această parte a Bulgariei, toţi oamenii vorbesc româneşte, bulgăreşte, turceşte.
– Şi ce se consideră: români, bulgari, turci?, rămân eu prozaică.
Iar zâmbeşte răbdător. Iar sunt copil cu tema nefăcută la lecţia lumii. Îmi răspunde calm:
– Sunt de pe planeta asta. Aşteaptă toţi să călătorească undeva.
– Unde?, vreau eu să ştiu cu toate că intuiesc.
– Acolo unde vom călători cu toţii odată. Departe de aici, indică într-un gest elegant un loc, undeva deasupra sălii Operei.
– Şi aşteaptă ei să călătorească acolo?
– Da, zâmbeşte liniştit.
Îl întreb despre una dintre colaborările sale, care mi s-au părut cea mai surprinzătoare, cea cu Ennio Morricone.
– Suntem prieteni şi m-a invitat cu ani în urmă să colaborăm. Mă chema mereu: Cavallo (n.a. cal în limba italiană, o extensie a numelui instrumentului la care cântă Theodosii Spassov)
Sufletul latin nu se dezminţise. Găsise rapid conexiuni cu zâmbete uşor acide între om şi munca sa.
– Ţi-e dor de satul tău?
– Da. Trec uneori pe acolo. Mi-am pierdut părinţii în urmă cu doi ani şi mă întorc să am grijă de casă. E un loc atât de frumos, cu dealuri, un râu îl străbate, un râu mic plin de peşte. Un loc perfect pentru copii.
– Ai copii?
– Da. Un băiat. Theodor.
– E şi el muzcian?
– Nu. E student în anul doi, în Scoţia. Studiază relaţii internaţionale şi politică.
Mă aşteptasem să îmi spună că îi moştenise marea iubire: muzica.
Trecem spre muzică şi colaborarea lui cu Teodora Enache, împreună cu care au recreat muzical un Bela Bartok şi o Românie, respectiv o Bulgarie fascinate, în dansuri, cântece de nuntă, doine uneori creative, sprinţare, alteori sfâşietoare martore sonore ale vieţii umane, ale iubirilor pierdute, ale libertăţilor pierdute ale fecioriei.
Mândruţu meu m-o lăsat
Şi s-o dus în alt pat (…)
Şi m-o lăsat în alt pat –
îşi cântase Teodora Enache propriile versuri pe muzica lui Bartok, cu puţin timp înainte, voce plină, vibrantă, sfâşiată, acompaniată de glas tânguitor de caval. Emoţie într-o sală care înmărmurise în durerea pierderii, ori poate fiecare îşi retrăia pierderile sale redeşteptate de sunete. Mi-am redescoperit brusc locul sufletului adânc cuibărit în coşul pieptului. Se strânsese a durere icnită.
Du-te soare, vină lună
(…) Să le crească floarea-floare
Galbenă mirositoare
Fetele să le adune, să le prindă în cunună,
– se continuase într-un alt cântec, un cântec de căsătorie românesc şi bulgăresc, cum îl descrisese Teodora Enache. Cântat a doină pe alocuri, cu note vii în voce ca replică, condimentat cu note orientale, în surdină, date de caval. Mirosea a flori galbene de visare.
– Pe Teodora am întâlnit-o la Russe, la un festival. Acolo am cântat prima oară împreună. Uneori cântăm împreună. A fost şi invitatul meu special, în a doua seară a festivalului de jazz pe care îl organizez la Sofia. A avut un succes extraordinar la public. Ţin mult la părerile ei originale despre muzică, interpretare, voce. Sunt fericit să fiu aici.
– Încotro se îndreaptă muzica în timpurile noastre? Mulţi muzicieni se plâng că muzica clasică „e pe moarte”, îl iscodesc eu, ştiindu-l absolvent de academie de muzică.
– Oh, nu. Vedem oameni tineri, muzicieni tineri şi foarte buni care au o nouă abordare a muzicii. Depinde însă foarte mult (n.a. această opinie) de poziţia ta personală. Dacă eşti leneş, atunci rămâi leneş, dacă vrei să creezi, să inovezi, atunci lucrezi, ai de muncit, colaborezi cu alţi muzicieni apropiaţi.
Într-un interviu acordat unei reviste americane de jazz, cu ceva timp în urmă, Theodosii Spassov spunea despre trendurile în muzica zilelor noastre: „Mulţi muzicieni încearcă să amestece diferite culturi cu muzica. Cred că acesta va fi noul drum în acest secol. Acum avem nevoie să trăim împreună”.
Instrument antic, al păstorilor, aproape uitat de lumea modernă, „fluier cu opt orificii” – l-am defini tehnic, readus în mintea contemporaneităţii de un om care îşi afirmă rădăcinile simplu, ca aparţinând unui sat bulgăresc în care se vorbeşte română, bulgară şi turcă. Şi muzica e la fel. Cântă în note româneşti, bulgăreşti cu accente turceşti. Theodosii Spassov s-a născut în 4 martie 1961 şi este absolvent al Academiei de Muzică şi Dans din Plovdiv, Bulgaria. Acolo a studiat cavalul. Se joacă cu acest bătrân instrument, printre cele mai vechi instrumente ale Europei, într-un mix de folclor, jazz, fusion şi muzică clasică. A străbătut în ultimii 20 de ani Europa, Asia, Orientul Mijlociu, Australia, Canada şi Statele Unite ale Americii. Cu Ennio Morricone şi Carlos Siliotto a înregistrat muzică de film. Îl puteţi auzi pe coloanele sonore din “An Italian Story” şi “The Breakout of the Innocent“. În 1994, a luat Grammy-ul pentru „Le Mystere des Voix Bulgares” pe care îl cântase cu Corul Feminin al Radio Sofia. În 1995, Newsweek îl desemna ca fiind unul dintre cei mai talentaţi muzicieni ai estului european. Theodosii Spassov este solist al Radioului Naţional din Bulgaria, director artistic al Philip Koutev Ensemble Of Music, Drama And Dance, iar de curând a fost numit şi Artisul Muzical al Anului în Bulgaria. Ca o pată de culoare, pentru iubitorii Riverdance, Theodosii este şi membru al acestei companii muzicale. Clujenii l-au mai putut auzi pe scena Festivalului de Jazz Transilvania, în inima verii lui 2014. Cine ştie, poate la următoarea sa venire în România ne va încânta urechile şi cu o gadulkă (n.a. instrument folcloric tipic spaţiului bulgăresc, asemănător mandolinei ca formă, cu 3 până la 16 coarde rezonând la atingerea arcuşului, nu prin ciupire; o mandolină cu arcuş – definiţie pentru jucăuşi).
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
