Idolatria este o formă de admirație fără frontiere. Ea devine periculoasă pentru că nu poate fi conținută. Și, neputând fi conținută, crește în intensitate și în iraționalitate, fiindcă însăși premisa de la care pleacă e lipsită de temei rațional: aceea că persoana idolatrizată e infailibilă, adică un înger sau un sfânt.
Cum se ajunge la idolatrie? Care sunt factorii care poluează admirația și o transformă în această formă toxică a ei? Răspunsul nu e chiar la îndemână. Firește, factorii psihosociali sunt primii care pot forma conturul unui răspuns atunci când vorbim de cauzele idolatriei sau mecanismele ei declanșatoare. Însă, dacă sapi mai adânc, la rădăcina nevoii omului profan de sacru, s-ar putea ca lucrurile să capete o profunzime neașteptată.
Din punct de vedere antropologic, de-a lungul mileniilor au avut loc mai multe schimbări de paradigmă. Astfel, comunitățile umane au trecut de la animism la politeism (sisteme religioase prezente și azi la unele triburi și culturi indigene), de la politeism la monoteism, de la monoteism la…nihilism. Filosofii deconstructiviști au avut un rol important în ultima schimbare de paradigmă. Ei au încercat, nu fără succes, să descompună țesătura lumii (atât cea materială, cât și cea imaterială) în particule subatomice, pe care le-au lăsat de capul lor, într-o mișcare browniană.
Idolatry by Sean Mundy, 2014
Prin urmare, trăind în plină (contra)cultură nihilistă, oamenilor nu le-a rămas decât să adune aceste particule subatomice ca pe niște firimituri de pâine într-un castron. Sigur, poți evacua credința dintr-o societate, dar nu poți șterge nevoia de sens din oameni. Ea rămâne inscripționată în creierul nostru, în codul genetic al fiecăruia dintre noi. De aceea, în lipsa oricărui alt reper fix și universal valabil, în lipsa unei axe verticale om – divinitate, majoritatea persoanelor sunt pregătite să facă din acest castron plin cu firimituri de pâine punctul lor central de referință.
Sunt pregătite, cu alte cuvinte, să investească un capital de sacralitate în el. Și aici închidem paranteza și ne întoarcem la subiectul articolului de față. Căci asta presupune și idolatria: o investiție inconștientă de sacralitate în oameni pe care îi admiri fără rezerve.
Un lucru periculos din multiple motive. Primul, pentru că supra-legitimizezi persoana idolatrizată, îi conferi un statut aparte în comparație cu cel al muritorilor de rând. Astfel, această persoană ajunge să nu mai acumuleze cunoaștere (pe care o poate disemina spre folosul celor din jur), ci putere (pe care o folosește în folos propriu, corupându-i pe ceilalți și corupându-se pe sine în acest proces). Acest lucru a dus la apariția unor lideri de cult ca Osho și diabolicul Charles Manson. Sau – păstrând proporțiile – la apariția unor manipulatori de joasă speță precum cei ale căror nume au făcut, pe bună dreptate, obiectul unui imens scandal mediatic în spațiul public românesc din ultima vreme.
Al doilea motiv este că, idolatrizând o anumită personă, în momentul în care aceasta comite o faptă reprobabilă își pierde aureola de semizeu sau de supraom și devine un înger căzut, un demon. Atunci toată lumea ta se clatină și se destramă, sufletul tău face implozie, fiindcă singurul sens al existenței, singura firimitură de pâine pe care o luai drept dovadă unică și imuabilă a realității era tocmai persoana idolatrizată.
Al treilea motiv este legat intrinsec de al doilea. Nu am folosit întâmplător cuvintele semizeu și supraom. Să ne uităm la frecvența cu care aceste cuvinte (cu precădere supraom) au fost folosite în mass-media cu privire la David Popovici, de pildă. Fără îndoială, el este un sportiv exemplar cu performanțe incontestabile. Dar lipirea atributului de supraom (cuvânt la care sunt convins că însuși David Popovici ar strâmba din nas) de un tânăr care a muncit enorm ca să-și împlinească visurile îi face pe unii (din fericire, puțini la număr) să considere că acesta e obligat să căștige numai medalii de aur, să stabilească în permanență noi recorduri. Dacă nu se întâmplă asta, persoanele respective se simt înșelate în privința investiției de sacralitate pe care au făcut-o.
În cele din urmă, care este diferența fundamentală dintre idolatrie și admirație?
Admirația înlocuiește capitalul de sacralitate cu capitalul de încredere. Avantajul capitalului de încredere este că poate fi retras oricând în urma unor certuri, incompatibilități, diferențe ireconciliabile. Cu dezamăgirile interpersonale aferente, desigur, dar, structural vorbind, tu rămâi același, nu simți că îți fuge pământul de sub picioare. Tuturor ni s-a întâmplat asta, nu e nimic nou sub soare.
Prin urmare, admirația te ancorează în realitate, îți păstrează lucididatea și respectul de sine. În plus, e și sănătoasă pentru orice relație interumană. Pe de altă parte, idolatria e destructurantă, nocivă, te face să-ți pierzi busola și simțul realității. Nu reprezintă decât o himeră sau o nălucire.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Ești frumoasă, deci ești proastă”
Vom educa oameni mici care vor rămâne mici fiind educați de oameni mici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
