Pace și armonie. Două cuvinte repetate obsesiv în spațiul public, aproape ca o mantră. Sună frumos, nu-i așa? Au o rezonanță plăcută, ne gâdilă urechile. Sigur că toți ne-am dori pace și armonie pe pământ. Sigur că e firesc și de bun simț să aspirăm la un viitor liniștit pentru noi și urmașii noștri, la un acoperiș trainic deasupra capului care să nu fie găurit de bombe rusești sau ale oricărui alt stat agresor cu bucurii expansioniste.
Dar, concret vorbind, cum punem în practică aceste două cuvinte? Aici intervine pragmatismul, ca opus al idealismului. Dacă ținem câtuși de puțin la pragmatism, se cuvine să înțelegem că a acționa în interes propriu, atât individual, cât și ca națiune, nu te transformă automat în Big Brother. Similar, a recurge la compromis nu echivalează cu a avea o moralitate laxă sau îndoielnică, cu încălcarea propriului cuvânt ori a propriilor principii.
Problema în a acționa în interes propriu se pune atunci când tu, jandarmul planetei, crezi că știi, a priori, ce e mai bine pentru toate celelalte țări suverane. Altfel spus, să te erijezi în Făcătorul Suprem de Bine implică riscuri imense. Nu faci decât să pavezi drumul spre iad cu bune intenții. Românii, așa cum sunt ei, mai curând educați la școala vieții, decât la Yale sau Princeton, au o zicere despre facerea de bine, pe cât de neaoșă și neortodoxă, pe atât de memorabilă. Tocmai fiindcă zicerea e neortodoxă, nu pot să o reproduc aici, însă știți voi la ce mă refer.
Prin urmare, mare atenție la Făcătorii Supremi de Bine, fie de la noi, fie de aiurea! De pe podium la podea, de pe Muntele Rushmore în tomberonul istoriei nu e decât un pas! Ce-i drept, aceste figuri mesianice nu au de-a face cu idealismul, ci cu un marketing politic bine calculat.
PHOTOGRAPH BY KEREM YUCEL, AFP/GETTY IMAGES
În ce ne privește pe noi, muritorii de rând, ne-am obișnuit să privim politica externă prin lentilele idealismului, ca pe un film hollywoodian cu happy-end obligatoriu. Dacă scenariul deviază, chiar și milimetric, de la dorințele și așteptările noastre, țipăm, ne revoltăm, ne lăsăm cuprinși de frici mai mici sau mai mari. Am vrea să condamnăm răufăcătorii, tiranii, dictatorii și, în genere, pe toți abuzatorii de putere în Tribunale ale Poporului constituite ad-hoc pe Facebook.
E firesc, deci, să luăm atitudine împotriva nedreptății. Stă în natura noastră fundamental bună să ne manifestăm astfel (sper să nu par idealist dacă am credința că majoritatea dintre noi, în pofida defectelor de caracter mai mult sau mai puțin vizibile, suntem oameni fundamental buni). Însă, real vorbind, nu deținem nicio putere de a schimba lumea în bine, de a aduce pacea și armonia mult visate. Confruntați cu această realitate neplăcută, ne întoarcem, dezamăgiți, la veșnica problemă teologică: Dacă Dumnezeu există, de ce permite răul pe pământ? Niciun filosof nu a fost în stare să răspundă la această întrebare. Și cu atât mai puțin eu, care nu mă ridic nici la degetul mic al marilor spirite care au modelat gândirea umanității de-a lungul secolelor, nu aș putea da un răspuns definitiv.
Ne agățăm, în cele din urmă, de simțul umorului ca de un ultim colac de salvare și apelăm la etichetări, în parte justificate, în parte puerile, precum cea de urangutan. Rămânând în același registru animalier, Baltasar Gracián, un erudit spaniol de excepție și unul dintre marii moraliști ai secolului al XVII-lea, ne spune, în Oracolul. Manual al înțelepciunii în viață, următoarele: “Nu fi de tot hulub. Alternează perfidia șarpelui cu nevinovăția porumbelului. […] Istețimea să se arate, prin urmare, la fel de excelentă în circumspecție ca viclenia în uneltire, și nu voi să fii bun într-atâta încât să dai prilej altuia să fie rău; fii amestec de porumbel și de șarpe.”
Cu alte cuvinte, dacă ne-am săturat de urangutani în politică, cum ar fi să ne trezim cu șerpi cu aripi de porumbel?
Acum, că am descrețit puțin frunțile, ce vrea Gracián cu adevărat să spună e că arta compromisului și a moderației, atât în politică, cât și în alte aspecte ale vieții, nu mai puțin importante, împacă, în mod pragmatic, cuvintele cu faptele, pentru a nu le lăsa să divorțeze de realitate. Trebuie să înțelegem, în acest sens, că inflexibilitatea în gândire reprezintă groparul nuanțelor din care e alcătuită substanța realității.
Acestea fiind zise, este idealismul o dovadă a inflexibilității în gândire? Da și nu. În măsura în care animă sufletul, idealismul poate deveni o trăsătură nobilă în sine, neavând nevoie de proptele reale pentru a se manifesta. Pe de altă parte, dacă animă cugetul, atunci idealismul se manifestă paralel cu realitatea, întrucât niciun rezultat al actului de a gândi nu poate exista independent de realitate. Ar duce, astfel, la golirea cuvintelor de conținut, la aruncarea cu vorbe în vânt. Iar cuvintele golite de conținut sunt sterile, nu pot da naștere la fapte.
Și nu cred că și-ar dori nimeni să trăiască într-o lume unde pacea și armonia sunt mărturii ale unui idealism nepractic și steril.
Pe Mihai îl puteți urmări și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
8 moduri prin care să-ți faci viața mai frumoasă. Cu exemple
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
