Frica în sensul de senzație conștientă, cu manifestări fizice, am cunoscut-o la prima experiență de scufundat. S-a întâmplat cu vreo nouă ani în urmă. Asta nu-nseamnă că până atunci nu mă temusem, dar starea aia că nu-mi mai ajunge aerul, sentimentul că nu mai pot, că vreau să scap, inima care fizic părea să-mi sară din piept, toate le-am simțit atunci pentru prima oară. E posibil ca până atunci să nu fi simțit niciodată frică, ci doar teamă.
Eram în Egipt și cum trebuie să știu cam tot ce se poate de la fața locului unde mă duc, am luat și o excursie pentru scufundări. Nu cochetasem niciodată cu ideea de scufundări, nu avusesem curiozitatea pentru lumea din ape, dar afișele publicitare arătau cu adevărat o lume pe care o văzusem doar la televizor. Am aflat ulterior că Marea Roșie este renumită pentru lumea marină, din fericire mai puțin afectată și distrusă de oameni.
Ne-am întâlnit în dimineața zilei, ne-am îmbarcat, am pornit în larg, ni s-a făcut instructajul, ni s-au dat costumele, le-am îmbrăcat și ne-am pregătit de coborâre. Coboram câte doi împreună cu instructorul. Buteliile cu oxigen sunt foarte grele, cu ele-n spate nu prea ai șanse să umbli, așa că stai pe marginea bărcii, să fii cât mai aproape de apă și să sari. După ce mi le-au pus, m-au întrebat dacă sunt „ok?”, am confirmat și m-au împins.
Am văzut apa turcoaz cum mă înghite, linia ei tot creștea peste ochelarii mei, eu coboram și coboram, apa peste mine. Inima îmi bătea tare, tare-tot mai tare, până am avut senzația fizică de a ieși din piept. În urechi aveam niște tobe care bubuiau la propriu: bum!bum!bum!bum! Sternul mi se mișca, timpanele gata să se spargă, totul era o bubuială și un sunet înfundat al omului care respiră prin tub! Parcă eram în secția de reanimare!
Tot ce vedeam era verde, respiram repede-repede, nu mai aveam aer. Ce descriu aici a durat secunde, însă totul este exacerbat și ai impresia că sunt minute, ore, că nu vei mai scăpa. De când ni se predaseră instrucțiunile, mi le repetasem continuu în cap . În momentele alea de disperare, mi-am spus în cap ferm: „Nu te lași!” Între timp, revenisem la suprafață, vesta era umflată cu aer, nu aveam cum să cobor. Era ceva mai bine!
Pluteam, în jur doar apă turcoaz care se mișca, au mai apărut alături două capete zâmbitoare, ude și pline de tuburi, al instructorului și partenerului de scufundat.
– Ești ok?
– Da, da. M-am întrebat în minte: ce-aș putea să-i spun. Că nu sunt ok, să mă plâng că mi-e frică de mor?? Da, nicio problemă, mă întorc pe barcă, o persoană care a abandonat! Asta vreau? Nu!
Cum a primit confirmarea că suntem bine, instructorul a făcut semnul că începem coborârea. Inima a-nceput iar, respirația la fel, urechile cu tobe au început bubuiala, lumea iarăși se termina, eu îmi repetam instrucțiunile. De data asta, nu mi-am mai zis că nu mă las pentru că știam că pot și va trece. Pe măsură ce-am coborât, inima s-a liniștit, tobele au tăcut, respirația s-a calmat. Dar ochii s-au mărit și n-am să uit niciodată senzația aia că am vrut să deschid gura să spun „Mamăăăăă!”.
Dar instrucțiunile repetate au avut efect, mi-au ținut gura închisă. Am zâmbit în minte, mi s-a părut amuzant cum facem lucruri din instinct. Capul îmi făcea ca girofarul, nu știam unde să mă uit în jur mai întâi. Arătam cu mâna toate minunățiile, instructorul zâmbea, pentru el erau ceva obișnuit. Eu nu sunt o religioasă, dar primul gând care mi-a venit în minte a fost: „Ăsta este Dumnezeu!” Atâta frumusețe și splendoare, atâta culoare și viață diferită la un loc nu văzusem niciunde pe pământ! Niciunde! A fost o senzație unică, impactantă.
Pe măsură ce înaintam însă, starea de disconfort mă însoțea. Mie nu-mi plac peșterile, simt că mă sufocă și probabil că și în apă e vorba tot de sentimentul de claustrofobie. Cine nu cunoaște nu poate realiza. Ai impresia că totul în jur te strânge și pică pe tine. Asta simțeam și eu. Dar am ținut senzația în mine, am explorat cu ea și n-am lăsat-o să mă copleșească.
Am ieșit atât de fericită la suprafață, că doi dintre partenerii de excursie mi-au spus mai târziu că se răzgândiseră să se mai scufunde, dar au coborât când m-au văzut atât de fericită. Cu-adevărat o lume incredibilă!
Am făcut scufundări iar în aceeași zi, apoi am cumpărat altă excursie și de câte ori am fost în lumea asta undeva la mare, m-am scufundat. Am intrat chiar și într-o mică grotă, undeva pe la 23 de metri adâncime. Senzația de disconfort e aceeași. De câte ori m-am scufundat în grup, sunt persoana care-și consumă cel mai repede oxigenul. Dar nimic nu mă va opri din a o face, pentru că lumea de acolo este inimaginabilă. Se spune că dacă vrei să scapi de frică, atunci să faci exact lucrul respectiv. Pe de altă parte, nu cred că toate lucrurile de care ne temem merită făcute, aici intervine aprecierea fiecăruia.
Exemplul cu scufundatul, mi se pare semnificativ pentru viața de zi cu zi, pentru situațiile în care teama ne blochează și preferăm „să nu” în loc de „să da”. Însă odată ce-ai trecut la acţiune, realizezi că poți să-ți domini frica, o-mblânzești, poți trăi și face lucruri în prezența ei. Efortul în sine, de a trece peste frică, e ca un fel de antidot. Te mobilizează și te duce exact unde n-ai crezut că poți fi: câțiva pași mai departe!
Pe Maria o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Să lăsăm femeile frumoase bărbaților fără imaginație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
