Ce nu mai încape în minte izbucnește în cuvinte. Ce nu se mai află în rânduială bună din aducere aminte se-nșiră bine și legat în scris, iar ce sparge hotarele imaginației curge în cele din urmă cel mai firesc în poveste. Așa mi-am tradus un fragment dintr-un eseu scris de Borges despre carte și pe care l-am citit cu ani în urmă. A fost una dintre primele întâlniri cu povestea ca expresie însoțitoare, fie ca extensie a unei memorii ce se poate stinge, fie ca o formă de poiesis, de imaginație care n-a învățat granițe și se auto-creează.
Dintre numeroasele instrumente ale ființei omenești, cel mai uluitor este, fără putință de tăgadă, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Microscopul, telescopul sunt prelungiri ale privirii; telefonul este o prelungire a glasului. Mai apoi, avem plugul și spada, prelungiri ale brațului. Însă cartea e altceva: cartea e o prelungire a memoriei și imaginației. Cam așa sunau cuvintele scriitorului argentinian. Au săpat în mintea mea într-o formă alegoric halucinantă, pentru că nu puteam să scap de imaginea vie pe care o nășteau aceste prelungiri ca niște crengi ce tot creșteau până la cer. Și uite așa, cu rădăcinile înfipte adânc în pământul memoriei și cu ramurile ținând cerul imaginației, poate, m-am jucat mult cu gândul că scrisul, cartea, poate fi chiar yggdrasil, arborele vieții, de ce nu? Întocmai ca Odin, zeul nordic, care capătă prin rune înțelepciune divină și darul poeziei după nouă nopți în brațele copacului.
La o invitație recentă de a săpa în memorie după fragmente care mi-au modelat scrisul ori mintea în jurul ideii de a scrie, m-am aflat sincer și cu surpriză în fața neputinței. E o călătorie uriaș de amplă. Ar încăpea în multe pagini, cred. Și-ar cere muncă de arheolog în scripte – ale memoriei, desigur – ca să capteze cât mai aproape de adevăr jaloane de felul acesta. Nici vorbă să alcătuiesc vreun top sau vreo rețetă în x pași, nu. Aleg în schimb să deschid câteva file dintr-un ierbar, să spunem, în care am prins gânduri care, pe nevăzute cred, au cioplit fin cu dalta felul meu de a privi exercițiul ăsta al scrisului.
Scrisul e o chestiune personală, Virginia Woolf
N-am să scriu decât ce-mi place și lasă-i să spună ce vor. E una dintre ideile Virginiei Woolf, care și-au făcut cuib poate cel mai adânc în mintea mea. Și cred că e totodată un nord robust după care mă orientez. Nu știu dacă ideile străine – alienări de tine, de cine ești tu – pot deveni prelungiri ale imaginației, cu atât mai puțin ale memoriei, două filoane bogate cred eu pentru orice poiesis. Nu știu, poate scrisul la comandă, deci străin, căci nu e o chemare firească, poate fi aici un exemplu posibil. Amprenta acestei fidelități față de sine în alegerea temelor despre care scrii e o chestiune de racord bun cu tine însuți, cred, de a ști ori afla cine ești. Și e, în fond, o chestiune personală, nesupusă vreunei discuții ori justificări.
Scrisul ca irosire, dacă nu înmulțești talanții, Haruki Murakami
Scriitorii cu talent înnăscut sunt capabili să scrie liber, fără să facă nimic. (…) Eu nu mă număr printre ei. (…) Dacă nu iau dalta și nu lovesc cu ea în stâncă până fac o gaură adâncă, nu am altă cale să ajung la vreo sursă creatoare. Ca să scriu, trebuie să mă exploatez fizic, să investesc timp și efort. E o altă cioplire de daltă care a rotunjit multe înțelegeri pe care le-am avut în legătură cu scrisul. Irosire mai mare nu pare să fie decât să dormi pe darul cu care ai fost înzestrat și să nu îl pui în lumină. E o frământare pe care am găsit-o la Murakami și care m-a pus pe gânduri tot așa demult. E ca și cum nici nu poți vorbi de vreo înclinare câtă vreme o ții ascunsă în cămară. Nu n-o să iasă niciodată dulceață din ceva ce nu e pus un pic la tăiat, curățat, fiert, închegat, până rămâne esența. Lucru bun ca să iasă lucrare și mai bună.
Scrisul ca întâlnire cu tine, Mircea Cărtărăscu
Trăiesc o răsturnare a lumii în fața căreia stau cu perplexitatea lumii în palme. Întind cuiva perplexitatea: e tot ce am. N-aș putea scrie un cuvânt, fiindcă nu mai știu cine și unde sunt. Și totuși trebuie să continui să exist și să scriu. Peste fragmentul acesta am dat printre primele mele întâlniri cu jurnalele lui Cărtărescu. Și cred că e încă un capitol deschis. Pentru că până la o augmentare de sine prin scris și trăiri noi și noi, prin forme felurite de renașteri prin poveste, e poate și despre a te ține viu în carapacea care te susține. O formă de recompoziție, în mare parte autotrofă, căci povestea te hrănește și, în felul ăsta, te ține viu, ca să-ți dea șansa să afli poate cine ești. Nici nu mai știu dacă momentul în care l-am citit s-a suprapus lectura lui Borges, aceea în care naratorul se întâlnește cu sine pe o bancă.
O povestire scurtă fascinantă între el și el și totuși altul – Celălalt, se cheamă – și la sfârșitul căreia Borges ca narator îi reproșează celuilalt că a stat de vorbă cu el doar în vis, dar nu l-a visat riguros și în felul ăsta l-a uitat. Pe când el, Borges, a vorbit cu el treaz și așa mai dăinuie și-l chinuie încă amintirea.
Frământări. Făgașe. Stăruințe. În care scrisul poate fi un drum.
Andra Samson este filolog, antropolog, scriitoare și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul Exerciţii de stil – Atelier de scriere creativă în registre multiple.
Citiţi şi
Ce pierdem de când nu mai citim
Patru semne că ești afectat de căldură și remediile recomandate
Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
