A fi supus, ca popor, unui etern dispreţ, a cunoaşte perseverenţa răului şi a auzi delirul nedreptăţii pot distruge orice rezistenţă. Iar când această realitate poartă stindardul fatalităţii, ea pătrunde în chiar identitatea victimei. Douăzeci de secole de persecuţii nu ar lăsa nici un popor în braţele apatiei. I-ar crea, cel mult, o slabă imunitate, încurajându-i efortul de a trăi uman atunci cînd umanitatea încearcă să se lepede de el.
Antisemitismul a ţesut o trenă a fricii care coboară în străfundurile atavice ale evreului şi care, în loc să-şi piardă forţa cu trecerea aparent tămăduitoare a timpului, se îngroaşă la fel de necruţător precum se scurge acesta. Cu moştenirea a cel puţin două genocide (dintre care unul relegat nu doar secolului al XV-lea căruia îi aparţine, ci şi uitării celorlalţi), evreii poartă rana permanent deschisă a antisemitismului. Ei o tratează cu ironie, cu dispreţ, cu inteligenţă, cu umor şi mereu cu firească, invincibilă frică. Cu tresărirea vigilenţei, fără de care identitatea lor ar fi incompletă. Astfel sugerau autorii evrei ai unei antologii de umor evreiesc, referindu-se la antisemitism ca la cel mai lung capitol atât al antologiei respective, cât şi al istoriei poporului lor.
Ne-evreii al căror prim reproş la adresa evreilor este tocmai frica exacerbată de antisemitism omit să vadă esenţa nenumită a fricii. Ei se grăbesc să o închidă într-o categorie specială căreia îi dau un nume, deşi ea este nenumită. Mai mult, antisemiţii tind să acuze evreii că îşi speculeaza această temere fundamentală ca pe un obiect aducător de beneficii. Ca şi cum un pacient şi-ar exploata o boală incurabilă pentru a primi medicamente inutile. Acuzaţia atinge ridicolul atunci când se invocă Shoah-ul (n.red. Holocaust) ca eveniment deturnat – ideea că evreii l-au speculat pentru a crea un stat evreiesc cu orice preţ, pentru a-i justifica existenţa şi pentru a solicita drepturi aparte. Aici raţiunea intră într-un colaps total, provocat de un iureş de răutate lucidă şi argumente confuze, întreţinute de fabuloase teorii ale conspiraţiei. Nepăsarea cu care antisemiţii aprobă tacit răul răneşte uneori mai acut decât rigoarea cu care el a fost comis, într-o epocă de care ne despart doar 70 de ani.
Evreii spintecaţi de barbaria nazistă, urmaşii, spiritele şi memoria lor sunt pauşal definiţi drept abilii autori ai unui stat care s-a născut moşit de o atrocitate. Acuzatorii ignoră două coordonate uşor verificabile. Primul Congres Sionist a avut loc cu mult înainte de proiecţiile hitleriste, iar aspiraţiile şi lupta evreilor sionişti ar fi condus, probabil, oricum, la crearea statului Israel. Dacă, după cum se susţine, doar nenorocirea a determinat crearea unui stat este nu doar pentru că o suferinţă a solicitat, urgent, o vindecare, ci şi pentru că intensitatea pericolului antisemit, atât de bine demonstrată, reclama o formulă care să asigure supravieţuirea unui popor amputat. Statul sionist nu a fost creat pentru a urma vreun protocol strălucit, susţinut de un genocid întunecat, ci pentru a încerca, în lacrimile, groaza şi furia neputincioase ale oamenilor lui, să îngroape o amintire sinistră. Umanităţii îi este, însă, imposibil să înţeleagă, uneori, că o cauză produce un simplu efect şi că lanţul ce le uneşte nu are nimic din complicaţiile perverse ale unui scenariu manipulator.
Paranoia evreilor legată de antisemitism nu e produsul unei absenţe a discriminării (aşa cum se susţine tot mai des), ci al excesului ei. Sensibilitatea evreilor în ce priveşte toate manifestările antisemite reflectă teama naturală a unei foste victime care ştie că nu a încetat decât formal să fie victimă. Antisemitismul nu e niciodată un simplu derapaj etic, ci o fibră, activă sau latentă, din conştiinţa oricărui ne-evreu. Mereu sigmatizaţi, evreii au învăţat că, atunci când nu obligă violent la convertire, când nu persecută, când nu discriminează, când nu expulzează şi când nu ucide, antisemitismul ironizează virulent sau cât se poate de subtil. Remarcele şi zâmbetele acide provocate de numele evreieşti reiau obositor convingerea că evreii sunt altfel. Ei aparţin – decretează judecătorii lor – unei caste exotice şi insidioase, ale cărei coordonate îi fixează departe de lumea ne-evreiasca şi totuşi scandalos de adânc în mijlocul ei. Ce poate mângâia mai mult gloria intelectuală a unui antisemit, care, folosindu-şi intuiţia, descoperă evreul acolo unde nimeni altul nu a reuşit? Antisemitul îl va privi dacă nu cu ură, cel puţin cu o generoasă rezervă pe evreul devoalat. Deşi acesta din urmă capată o fişă de neajunsuri şi vicii, el încetează, în mod surprinzător, să fie om, în ochii antisemitului, pentru că dispare ca individ. El este înlocuit de o identitate mereu la cheremul autoritar al antisemitului care astfel îl creează a doua oară, după repere nedrept alese.
Fixat în acele discriminatorii ale acestui portret, evreul nu îşi va putea schimba situaţia decât agravând-o, iar relaţia în care a fost plasat de către şi împreună cu falsul său autor nu va înceta niciodată. Antisemitul rămâne fidel propriei percepţii asupra evreului chiar şi (sau mai ales) când se confruntă cu evreul convertit. Dispreţul cu care erau trataţi, acum câteva sute de ani, cripto-iudeii, insulta grea care le însoţea denumirea în spaniola veche, şi grimasele cu subînţeles cu care aceştia sunt trataţi astăzi descriu cel mai acurat magnitudinea răului antisemit. Şi pentru că acest tip de persecuţie nu a părut suficient, furia ce condamnă frica de antisemitism continuă să oblitereze un adevăr evident: frica evreilor nu este evreiască. Este teribila frică umană de inumanul care ia înfăţişarea oamenilor.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Împreună până se va face târziu în noi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
