Aştept momentul acela al zilei când, coborând din tramvai, te caut cu privirea. Aştept să-mi sprijin zîmbetul în zîmbetul tău şi umerii de-o bancă şi-n mine să se facă linişte, ca începutul unui cântec de leagăn. O linişte aruncată ca o pătură peste tot ce urmează.
Şi când nu eşti, mi-e, cumva, tot bine. Îţi port sărutul la gât, ca pe un medalion greu şi mereu rece. Îl strâng în pumn ca şi cum numai eu te-aş cunoaşte şi mă strecor printre oameni ca printr-un cârd de gîşte. Îmi place jocul ăsta, starea noastră de gelatină, ca mlaştina rece în care-am dansat cu picioarele goale.
Şi când îţi scriu mă simt parcă în altă lume, cred eu că e lumea noastră, în care avem un plămân comun. Îţi pregătesc un culcuş, chiar aici, între cuvintele mele, un culcuş în forma trupului tau. Apoi mă înfig în braţele tale şi nu ma mai satur de atâtea cuvinte ce naşti în mine.
Ah, tu niciodată nu eşti prea aproape. Totodată, niciodată prea departe. Niciodată prea dulce, niciodată prea trist, niciodată prea sincer, prea blând sau prea vesel. La braţul tău alunec pe ciment ca pe-un derdeluş şi-n treacăt mai mângîi cu dragoste un câine în care s-a lipit tot praful oraşului. Şi doar noi simţim mirosul sulfuric al stării de-a fi noi.
Iubeşte-mă, „mi-e ploaie şi balsam iubirea ta”. Şi lasă-mă să zîmbesc când îmi spui că abia aşteptai să te întinzi în pat, să închizi ochii, să te poţi gândi la mine. Zi-mi, de unde ştii tu cum să te strecori ca un lichid prin venele mele lungi, să-mi tremuri în stomac, în uter, în capilare, să-mi zgudui fiecare nucleu de celulă, să-mi răsuceşti talia spre tine, să mă dezarhivezi din măruntaiele mele, redenumindu-mă simplu: a ta. „Aş vrea să-ţi fie bine mereu, aici sau oriunde.”
Undeva în mine ai deshis toate geamurile, ai făcut lumină şi curent. Mi se zbat perdelele aşa cum azi dimineaţa fusta mea îţi mângâia genunchii în staţia de autobuz. Ceva din ţesătura cămăşii tale sau poate doar aerul dintre firele din barba ta sau poate doar clipa aceea de implozie. Nu ştiam că fericirea e aproape greu de suportat.
Mi-ai spus să-ţi scriu, ca să nu mi se prelingă printre degete amintirilea astea. Înghesui aici imagini, dar cuvintele îmi par parcă neterminate. Pentru că ce avem noi e dinadins dincolo de cuvinte, dincolo de oameni, de distanţe, de pământ. Pentru că am stat rezemaţi de un colţ de clădire şi-am împărţit un corn, o portocală şi-un pateu. Pentru că am dormit în iarbă, deasupra tunete, sub noi greieri, şi nimeni nu ne-a furat bicicletele. Eram femeia ta, driada ta încolăcită în jurul şoldurilor tale. Erai copacul meu, iar eu mereu mi-am dorit un copac, cu crengi alungite şi foşnet de vânt, cu trupul drept, mirosind verde.
Lângă tine nu obosesc, nu plâng, nu invidiez zborul niciunei păsări. Lângă tine mi se umflă sufletul ca pînza unei corăbii şi orice derivă devine drumul cel bun. Lângă tine nu mi-e frică şi nu mi-e dor. Lângă tine toate îşi găsesc locul în mine şi rămân mută, ţintuită de greutatea sărutului tău.
Te iubesc, ştii, nu? Pur şi simpu. Te iubesc cum n-a iubit nimeni, niciodată, pe acest pământ.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.