Rezistența prin feminitate – interviu cu Ilinca Bernea
Maria Cristina Stoiciu (filolog): Am tot auzit expresia “Femeile nu sunt oameni.” Noi ce suntem? extratereștri?
IB: Cei care o spun, mai în glumă mai în serios, consideră că etalonul de umanitate e caracterul masculin (și aici se deschide o paranteză plină de mister). Ce pot să îți spun e că mi s-a luat o piatră de pe inimă atunci când am locuit în Anglia o vreme, pentru că am realizat că, într-o societate foarte eterogenă din punct de vedere cultural, modelele de masculinitate și feminitate sunt atât de variate încât ar fi absurd sa mai vorbim despre un caracter tipic, despre trăsături tipice.
MCS: Crezi într-o “revoluție” a feminității în lumea de azi?
IB: Știi vorba aceea ”Cherchez la Femme”! În fiecare mediu social lucrurile stau puțin diferit. Concepțiile despre feminitate diferă. Aș putea da exemple, dar o lungim prea mult și e destul de limpede și fără. Chiar comparând modelele de feminitate actuale din Vestul Europei cu cele de acum nu mai departe de 50 de ani ne dăm seama cât de schimbătoare sunt concepțiile și idealurile în privința fenotipurilor de gen. Fiecare generație are un tip de idol, de sex-simbol. Întâmplător, am surprins câteva secvențe dintr-un film de prin anii 60 cu Jane Fonda, în care ea juca rolul unei ingenue, iartă-mi expresia, idioate, cu o față de păpușă, nu tocmai frumoasă după simțul generației noastre. Dar celor de vârsta părinților le aprindea pupilele. Femeile voiau să fie ca ea. Pentru ai noștri modelul a fost, categoric, Lara Croft, tipul de amazoană. Bărbații asta vor în generația noastră: femei puternice, provocatoare, independente. E și ăsta un model de feminitate. Nu există doar unul ”clasic” și unul ”actual” există o serie întreagă de avataruri ale feminității care se succed în timp și spațiu și care sunt mai mult sau mai puțin compatibile între ele.
Simt nevoia să clarific niște lucruri. Profilurile masculinității s-au format într-un context în care bărbații erau cei meniți să meargă la oaste și să se ocupe de treburile cetății și femeile să fie responsabile de tot ce însemna universul domestic și domeniul intimității. Bărbăția a fost asociată strategiilor de luptă și capacității de a gândi la rece și de a nu ceda la presiune, de a-ți stăpâni sentimentele, căci asta este mediul social: un ring de box, iar feminitatea a fost asociată empatiei, răbdării, compasiunii, tandreții. Dar femeile au și ele stofă de luptătoare, iar bărbații sunt capabili de multă duioșie. De aceea avem două tipuri de feminitate și două de masculinitate: cele condiționate contextual și cele înnăscute. Chiar și o plantă altfel crește în condiții de seră sau în grădină, într-un sol arid sau într-un mediu în care plouă în fiecare zi. Masculinitatea și feminitatea naturale au fost drenate social, condiționate, reformatate. Așadar, întrebarea e – așa zisa masculinizare a femeilor nu este de fapt, altceva? Poate că și bărbații au fost masculinizați cu forța… în sensul că adaptarea la jungla socială, nevoia de a participa la competiția colectivă îți creează un anumit tip de caracter, îți ascute sau accentuează anumite trăsături indiferent care ți-ar fi natura genuină. Nu este cumva ”stilul masculin” de fapt pur și simplu expresie a extraversiei, adaptării și confruntării cu exigențele și obstacolele unui mediu dur și concurențial?
Am cunoscut bărbați atât de diferiți între ei, încât mi-e foarte greu să extrag din ei esența masculinității și să spun: iat-o! sau iată numitorul comun. Eu am scris mult despre androginitate, inclusiv o teză de doctorat, dar androginia spirituală nu presupune coexistența unor contradicții, ci a unor complementarități. Dau exemple: corpul e un compus androgin, este deopotrivă carne și ficțiune. Tandemul natură-cultură este unul de tip yin/yang, deci androgin. În schimb perechea sensibil/insensibil este o contradicție, o antinomie. Poți să fii sensibil și rațional în același timp, dar nu sensibil și brută. Nu poți să fii modest și arogant. Or societatea ne educă, pe de-o parte, modestia, prin lecturi și educația de finețe și, pe de altă parte ne stimulează aroganța, prin industria publicitară și prin sistemul de recrutare și promovare profesională. E o demență. Ceea ce ți se cere este să fii dual. E destul de evident, cred, pentru toată lumea. Și de aici apar ori nevrozele ori simulacrele. Oamenii încep să-și simuleze calitățile, trăsăturile.
Simțim, ce-i drept, că lumea se de-feminizează, în Occident și, poate, și în Orientul Extrem. Dar ceva îmi spune că modul în care decodificăm acest ceva-simțit e greșit. Pentru că e vorba despre o de-feminizare și o de-masculinizare care au loc simultan, și care sunt, de fapt, o dez-erotizare a lumii… Oamenii nu mai valorizează niște lucruri esențiale care erau, prin tradiție, lăsate în grija femeilor: frumusețea, intimitatea, relațiile, tandrețea, cunoașterea cu inima. Mă feresc să le numesc feminine. Sunt mai degrabă virtuți ale speciei de care s-au ocupat cu precădere poeții și femeile. Artiștii. Lumea își pierde discernământul estetic și, împlicit, sensibilitățile erogene pentru că există o strânsă și incontestabilă legătură între trăirile estetice și cele erotice. Suntem din ce în ce mai analfabeți estetic. Frumusețea e ignorată, iar ea e intrinsec legată de capacitatea de a privi viața dintr-o perspectivă care se desprinde de planul strict rațional, de a o înțelege plenar. Dar noi trăim în Occident în culturi care desconsideră tot ce depășește acest plan, în înălțime sau în adâncime. În Orient sau în Antichitate rațiunea și aparatul logic nu sunt/erau fetișizate într-așa un hal. Din punctul meu de vedere campania de ”re-feminizare” a lumii ar trebui să pornească de aici. Nu spun că bărbații nu ar fi cel puțin la fel de receptivi la frumusețe sau la fel de frumoși. Bărbații pe care eu îi iubesc sunt mai ales frumoși, adică e principala calitate pe care o caut la oameni: și la ei și la ele. Sunt sensibili, sunt puternici, au forță interioară, sunt pasionali, generoși, calzi exact ca și femeile pe care le iubesc. Acestea sunt ingredientele frumuseții. Un om zgârcit la suflet, placid, cârcotaș, nu poate radia și nu e tocmai fermecător, indiferent ce trăsături fizice ar avea. Dar nu pot să spun că frumusețea și sensibilitatea sunt atuuri ale feminității, ele sunt valabile pentru ambele genuri. De aceea am pus re-feminizare în ghilimele. Ce cred eu că ar fi problema de fond este această închidere a inimii și această împotmolire a conștiinței celor mai mulți într-o raționalitate oarbă și seacă, într-un plan care strivește și aplatizează spectacolul existenței.
MCS: Ce înseamnă pentru tine să fii feminină?
IB: Pe scurt, ce cred, este că îți trebuie anumite condiții ca să fii feminină, să te simți femeie. Feminitatea e o stare de spirit. M-a bântuit tema androginității și pentru că, până de curând, acest sentiment al feminității a fost latent în mine, nu l-a activat nimeni și nimic. Dar a apărut cineva care a reușit performanța. Culmea, cineva care îmi seamănă foarte bine, în sens primordial… adică are aceeași natură pasională, rezistă la aceleași intensități. Și cu el mă simt teribil de femeie, vreau să fiu femeie…. Feminitatea e noul meu fetiș. Dar totul are legătură cu el. Altminteri continuam să funcționez ca o distinsă doamnă androgină care scrie cărți.
MCS: Mai au femeile nevoie de așa-zisa „protecție” doar pentru că sunt femei? Sau au început deja să se „adapteze la mediu”, ca să spun așa, astfel încât să se poată proteja și trăi singure, să-și fie suficiente? Mai sunt ele autentice?
IB: E greu de spus. Pentru că sunt foarte diferite între ele. Dar nu cred că poți fi deopotrivă empatică, sensibilă și emotivă și să capeți un stil de băiat de cazarmă, de cum treci pragul casei. Or societatea e un ring de box. Dacă nu îți protejează nimeni sensibilitatea ori te călești ori crăpi – e simplu.
MCS: Nu putem să ajungem să avem o ”dublă personalitate”? Să fim ca de plastelină?
IB: De cerut ți se cere să fii, alternativ, vulnerabilă și omul de fier, ingenuu visătoare și lucidă, eventual chiar cinică. Dar, în fond, nu cred că se poate. Ești nevoită să falsifici ori imaginea înduioșătoarei Colombine, ori imaginea duelistului, ceva trebuie simulat pentru că nu ai cum să fii și și, autentic. Există totuși o prigoană a feminității despre care merită vorbit. Experiențele pur femeiești sunt considerate ”insignifiante” cultural, iar sexualitatea femeilor este sistematic și în toate părțile lumii stigmatizată în continuare.
MCS: Femeile atractive sunt stigmatizate, sexualitatea lor este grav vulgarizată și depreciată cultural. E o temă care apare recurent în cărțile tale.
IB: Tabuul pus asupra plăcerii sexuale a femeilor este evident, de la țările în care se practică cliterectomia, din Nordul Africii, la cele în care au loc crimele de onoare din Orientul Mijlociu și la cele așa zis liberale, din Occident, în care o femeie singură și ne-monogamă este considerată o depravată. Peiorativele se înscriu într-o gamă variată care evoluează de la subtilul și aparent benignul ”frivolă”, la mai puțin menajantul ”gâsculiță” și până la revoltătorul ”curvă”. De aceea eu am spus că mă solidarizez prin scris cu prostituatele, pițipoancele, vampele etc…. Nu mi se pare în regulă ca un bărbat să se poate culca onorabil cu câte femei poftește fără să fie etichetat în vreun fel și o femeie, cu cât e mai senzuală și mai evident înzestrată cu atuuri erotice, să fie considerată ”murdară”. Abolirea acestei gândiri perverse care proiectează asupra frumuseții și atractivității erotice feminine o ”întinare” fictivă ar fi un preambul al revoluției de care vorbești. Să depășim odată asocierea dintre puritate și abstinență sexuală, respectiv devalorizarea obscenă a senzualității femeiești. Acest act de devalorizare e obscen. Orice i se îngăduie unei femei să fie, într-o societate misogină, înclusiv savantă, dar nu să fie frumoasă și pasională. O spun din experință. Am renuțat la cariera academică din dezgust față de faptul că în acel mediu ești deposedată de propria feminitate, ești transformată într-o mașină de gândit, asexuată. Sigur că femeile sunt structural foarte diferite și că, pentru fiecare prototip uman, vocația e alta, sunt convinsă că în sinea lor unele se identifică genuin cu arhetipul Savantului, al Exploratorului sau al Creatorului, al Învățătorului sau al Vindecătorului. Pentru ele viața e mai bună decât pentru cele care se identifică mai ales cu arhetipul Amantului, pentru că nu atât mințile și virtuțile sufletești sau morale ale femeilor sunt stigmatizate, cât corpurile lor și mai ales sexualitatea lor. Supremul tabu este plăcerea sexuală a femeilor hetero.
MCS: Criza feminității e inevitabil legată de cea a virilității?
IB: Așa e. E o întrebare care m-a tot ros în timp și peste al cărei răspuns am dat recent. Cum se face că mari cărturari, artiști, oameni subțiri, suflete înflăcărate, au fost părăsiți de muze pentru câte o hahaleră obraznică sau pentru câte un filfizon prea puțin rasat? Simplu: acești indivizi au știut să le pună pe ele în valoare, și-au îndreptat resursele de pasiune către ele și nu către stele, întrebări esențiale & alte mistere… Geniul e, de cele mai multe ori, egoist și autocentrat, iar pasiunea pentru creație nu atrage grațiile muzelor. Un IQ logico-matematic ridicat nu coincide cu unul erotic la fel de înalt decât din pură întâmplare.
MCS: Oricine citește cărțile tale constată că, surprinzător, dai ocazia ca acel „mister feminin” să fie în sfârșit dezlegat, raportat la ceea ce se întâmplă în lumea contemporană. Ai fost acuzată de feminism?
IB: Orice femeie care scrie e acuzată de feminism, dacă nu e o tută misogină care se plânge că feministele i-au pus șoricioaică în ciorbă. Nu poți să nu fii feministă când ești conștientă de câte abuzuri sunt săvârșite în mai toate culturile lumii asupra femeilor, de cum le sunt încălcate drepturile. Dar nu e vorba de o platformă de idei-monolit, cu un program strict… sunt multe curente dintre care unele chiar opuse între ele. Practic, atunci când blamezi feminismul, te aliniezi inconștient, poate, punctului de vedere conceput să intimideze și să discrediteze mișcarea și care sugerează că miza ei este masculinizarea femeilor, ceea ce este fals. Adevărat e că fiecare femeie, în măsura în care are posibilitatea să se exprime public, își apără codul propriu de valori și mai ales dorințele și aspirațiile proprii. În cazul meu valorile intime și erotice primează în fața celor cu coloratură socială. Îți dai seama după ceea ce flatează sau rănește un om, ce valorizează mai tare. Unele femei se simt insultate dacă le spui că sunt proaste, mi-e dacă mi-o zici fac bancuri, chiar mă amuz sincer. Dar dacă îmi spui că nu sunt sexi ești dușmanul meu până la moarte. Nu suntem toate făcute după același calapod. De aceea feminismul, dacă e să fie autentic, și nu o simplă gargară ideologică, are în vedere diferența ireductibilă dintre fiecare și fiecare femeie. Fiecare feministă își apără sărăcia și nevoile și neamul, știi cum e… Ce simt eu nevoia să spun e că în România femeile au fost și sunt emancipate intelectual de peste 200 de ani, sexual însă nu s-a întâmplat aproape nici un progres. Mai degrabă cele care nu sunt hetero au o dezinvoltură și o autenticitate care le arată stăpâne pe propria sexualitate, decât cele care depind de bărbați. Este înjositor câte compromisuri fac și câte tabuuri și judecăți abuzive înghit doar pentru a nu fi repudiate de bărbați. În ce sistem competițional mizerabil trăiesc! Și când spun asta nu mă refer efortul de a se menține în cupluri monogame (asta e o altă lungă discuție!) ci de a se face pur și simplu dorite.
MCS: Ca de exemplu?
IB: Acum vreo doi ani am avut un dialog cu o tipă, care are o minte evoluată, tocmai de aceea mi se pare grav. Mi-a zis:
– Ai o poză publică în care ți se văd umerii goi. Îți dai seama că mulți bărbați vor trage niște concluzii despre tine pe care nu ți le dorești și ar fi păcat. Printre ei pot fi oameni de calitate.
– Nu, printre ei nu pot fi oameni de calitate. Cineva care trage concluzii despre o femeie doar pentru că a îndrăznit să își arate umerii dezgoliți în public nu poate fi decât un cretin cu care e de preferat să nu ai de-a face…
Să crezi, în secolul 21, că o femeie e demnă de etichetat în termeni de ”impuritate” sau ”frivolitate” pentru că pozează nud, să zicem, este o dovadă de deraiere mintală care trebuie descurajată. Asta e convingerea mea. Uite, feminiștii nu s-au pus de acord în privința asta. Unii susțin că femeile au fost exploatate sexual și de aceea ar trebui să refuze să-și mai expună corpurile, în semn de protest. Eu sunt de părere că, dimpotrivă, corpurile lor le aprarțin în exclusivitate și e firesc să facă tot posibilul să o transmită, indiferent ce presupune asta: să umble îmbrăcate ca niște călugărițe sau să pozeze nud. E dreptul lor să aleagă ce fac cu corpul propriu. Acest corp nu este proprietatea nimănui altcuiva, să fie clar… Și-l asumă și folosește fiecare cum vrea. După cum e aberant să tragi concluzia că o femeie îmbrăcată într-o rochie prea puțin provocatoare e ”frigidă” e aberant și să să crezi că una îmbrăcată mai provocator e ”curvă”. Eu am fost în ambele posturi succesiv. Până la 30 de ani an fost ”curva” de la teatru, între 30 și 35 de ani am fost ”frigida” de la filosofie. După aceea am intrat în categoria ”expirate”. Practic, singura șansă ca să nu fii stigmatizată e să fii femeia unuia la modul vizibil public. Dacă ești revendicată, ești cu acte în regulă. O femeie bănuită singură e intimidată, umilită, abuzată verbal și catalogată în fel și chip, indiferent cum s-ar comporta sau s-au îmbrăca. Libertatea ei (pe care o înțeleg ca libertate asupra corpului) este taxată în fel și chip. Această nebunie a etichetărilor trebuie să înceteze. Și vorbesc strict de România pentru că în alte părți a fost demult eradicată.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
