Așadar, despre feminism. Sau despre viaţă și opinii, alegeri și consecințe.
Mulți oameni consideră, în mod eronat, că feminismul este fie misandrie (ura faţă de bărbați), fie un fel de orientare din partea femeilor pentru persoanele de același gen. Nu este nici una, nici alta. Doar că adepții feminismului îndrăznesc să spună niște adevăruri crunte despre violenţa domestică și inegalitatea de gen, niște adevăruri care deranjează și care s-ar vrea uitate sau ascunse.
Feminismul înseamnă să fii conștient de realitatea lumii și a societății în care trăiești, să nu romantizezi persoane și situații care reprezintă capcane.
Haideţi să ne întoarcem un pic în timp. Drepturile femeilor au fost negate timp de sute de ani, drepturi pe care astăzi le considerăm banalități, precum dreptul de a studia, de a vota, de a avea aceleași profesii ca bărbații, de a conduce o mașină. Există țări în care aceste drepturi încă sunt negate femeilor.
Ceea ce mă nedumerește este faptul că bărbații coboară astăzi în genunchi pentru a le cere de neveste și pentru a le transforma, ulterior, pe viitoarele soții, într-un fel de slujitoare moderne, iar ele consideră că acesta este momentul pe care l-au așteptat toată viaţa.
Să nu uităm că bărbații au fost cei care au oprimat femeile secole întregi. Astăzi, la fiecare două zile, o femeie moare din cauza violenţei domestice, iar societatea încă nu este suficient de informată sau pregătită să ia atitudine.
Mi s-a spus că oprimarea a fost în trecut, că acum sunt alte timpuri. Oare? Trecutul e parte din noi și se perpetuează în caractere, fapte, atitudini.
Citeam în liceu un interviu în care soția unei persoane celebre spunea, cu recunoștință, că a descoperit adevărata dragoste la doar 20 ani. La 20 ani, ești la sfârșitul adolescenţei și de abia înțelegi care e rostul tău în lume. Dragostea adevărată este un privilegiu, un dar unic. Câți din noi putem aspira la așa ceva? Am fost tare sceptică, iar la scurt timp au și divorțat.
Mai târziu, îi arătam unei prietene care se pregătea de nuntă, niște poezii pe care le scrisesem pentru niște concursuri literare. Mi-a spus cu seninătate că ea nu mai crede în așa ceva, adică în romantismul poeziilor. Sigur că nu mai crede, pentru că sunt atâtea responsabilități administrative în cadrul căsniciei, încât nu mai e loc pentru romantism. Da, e demonstrat științific!
Îmi amintesc de profesoarele de la facultate. Unele nu erau căsătorite și, din principiile lor feministe, mi-am dat seama că nici nu se vor căsători vreodată. Sunt persoanele pe care le-am admirat cel mai mult. Nu era loc pentru compromisuri sau jumătăți de măsură în viaţa lor, în gândirea lor.
Și nu, nu mi se pare trist că anumite persoane rămân singure din cauza principiilor sau convingerilor pe care le au. Trist mi se pare să nu înțelegi dimensiunea metafizică a dragostei, să nu mai înțelegi mesajul unei poezii romantice și să crezi că dragostea înseamnă supunerea de a spăla hainele și farfuriile altcuiva. Trist e să facem alegeri greșite și apoi să spunem că așa ne-a fost dat, cu o resemnare care nu-și are rostul. Să nu ne iubim pe noi înșine, crezând că asta e dovadă de egoism sau narcisism și să căutăm disperați validarea noastră ca ființă în alte persoane. Trist e să nu conștientizăm că noi suntem singurul nostru sprijin uman constant, de la început și până la sfârșit. Trist e să nu valorificăm darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu (mă gândesc la femeile care au lăsat lucruri importante în urma lor și toată umanitatea beneficiază acum de roadele muncii lor) și să credem că e suficient să ne punem viaţa în slujba instituției căsătoriei. Trist e să ne creștem fiicele cu imperativul că prioritatea lor trebuie să fie căsătoria. Trist e că apoi acele fete fac alegeri doar de dragul de a fi în rând cu lumea. Care rând? Când societatea își schimbă principiile de la o generație la alta. Trist e să ne trăim viaţa nu așa cum este bine, ci așa cum vor alții, după criteriile altora de demnitate. Trist e că oamenii depun un jurământ în numele iubirii și-l transformă în unul de scurtă durată, iar soțiile lor rămân alături de ei, călcându-și în picioare demnitatea. Trist e când astfel de persoane le întreabă pe cele care au alte priorităţi: „Pentru ce trăiești, dacă nu vrei să ai copii?” Trist e că oamenii nu au răbdare să înțeleagă care le este vocația, menirea. Trist este când oamenii se căsătoresc din nevoia de celălalt, nu din afecțiune, și apoi rămân împreună, de nevoie, pentru că „așa trebuie”. Trist este că ne entuziasmăm cu naivitate atunci când ni se promite afecțiune și întâietate până la sfârșit, când totul este atât de neprevăzut și vremelnic, încât nu putem ști sau garanta dacă vom avea noi înșine exact aceleași principii sau perspective de la un an la altul. Și lista poate continua…
Pentru mine, feminismul înseamnă să deschidem ochii și să privim și spre trecut, și spre prezent și să ne imaginăm, cu precauție, viitorul. Să nu ignorăm faptul că sunt persoane care ne sunt mult superioare, prin inteligenţă, frumusețe, altruism, statut social și că acele persoane pot aspira la lucruri, persoane, contexte de viaţă, care nu sunt pentru noi sau pentru toată lumea.
Înseamnă să înțeleg psihologia masculină din ceea ce văd în viaţa altor oameni, să nu ignor toate situațiile de viaţă pe care le-am întâlnit în ceea ce am citit sau văzut. Înseamnă să conștientizez că valoarea unei femei vine din acțiunile și principiile sale, nu din afișarea unei verighete. Să înțeleg că, dacă, totuși, sunt și oameni care fac alegeri bune, acest lucru este o raritate (rata divorțului în Romȃnia este semnificativă) și să consider că poți fi fericit și poți să-ți găsești menirea chiar și în singurătate. Că poți face lucruri care să-ți ducă numele mai departe și altfel decât prin ADN.
Să nu mă înțelegeți greșit. Nu e vorba de faptul că nu cred în autenticitatea sentimentelor bărbaților faţă de femei, ci nu cred în durabilitatea lor. Poate că sunt și bărbați consecvenți care rămân devotați soției și familiei lor până la sfârșit, dar, în general, mi se pare aproape imposibil să ai același sentiment de afecţiune faţă de aceeași persoană (care nu îţi este rudă) timp de câteva decenii.
Într-o lume în care se promovează ideea schimbării, oamenii se schimbă de la o zi la alta și uneori nu ne mai potrivim nici măcar cu noi înșine.
De aceea, societatea nu ar trebui să mai exercite presiune asupra fetelor să transforme căsătoria în prioritatea lor nr. 1, ci să se axeze pe învățat. Doar astfel vor putea avea o carieră și viitorul pe care și-l doresc, nu cel care li se va impune. Abia atunci vom putea vorbi de o societate demnă, în care se respectă egalitatea de gen.
Guest post by Oana Puşcaşu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
