Un anume Saul din Tars, supărat rău pe creștini, mergând el spre Damasc, i-ar fi apărut Isus în cale. Ce-ai cu mine, frate, de ce mă prigonești? cică l-ar fi întrebat duhul. Așa spune mitologia creștină. Cert este, și verificat istoricește, că, de atunci, Pavel, cel de pe drumul Damascului, s-a pornit să răspândească creștinismul în imperiul roman și să scrie comunităților de creștini .
Una dintre aceste scrisori, către corinteni, a rămas subiect de referință până în zilele noastre printre ”creștini” și ”necreștini”.
”… tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” Este capitolul 13 din această scrisoare.
De câte ori vi s-a întâmplat să vă cocoțați în cârca gloriei, să vă reușească planurile întocmai, să umpleți jebul de bani, dar seara să vă găsiți singuri, cu mintea și sufletul golite de truda zilei, secați ca o fântână din mijlocul deșertului? Mie mi s-a întâmplat.
De câte ori vi s-a întâmplat vouă să vă aflați în cea mai neagră deznădejde, să cădeți acolo de unde nu se mai poate cădea decât în moarte, și să vedeți o lumină? Nu duhuri, nu iluzii, ci dragostea pe care, fără condiție, cineva ți-o întinde, ca mâna întinsă înecatului.
În primele luni de după 1989 am citit Jurnalul Fericirii. Nicolae Steinhardt. Un evreu cultivat, licențiat în litere și drept, trecut prin temnițele comuniste, pentru că a refuzat să-l ”toarne” la securitate pe Constantin Noica, l-a întâlnit pe Iisus. Genul de întâlniri care nu pot fi explicate prin teoria cuantică… S-a călugărit și a lăsat în urma lui o lumină de înțelepciune, pe care unii dintre noi am găsit-o și încercăm să o ducem, cu umilință, atât cât ne pricepem, mai departe.
Acum câțiva ani, am fost la Mânăstirea Rohia, refugiul lui Nicolae Steinhardt din Țara Lăpușului. Să vă spun că am simțit prezența călugărului? Hmm… Duceți-vă să vedeți locul, măcar vă veți impregna de natură, de liniște. De pace. Eu am fost acolo ca să cer un semn, un sfat, într-un moment de cumpănă. L-am primit, ca de atâtea ori, când am avut curajul să-mi provoc scepticismul și cârcotismul care mă bântuie.
Evoluția nu exclude Creația, iar Creația nu ne angajează cu nimic. Contează ceea ce oferim, ce lăsăm, după ce vântul ne va șterge urmele pașilor. Profesorii mei într-ale vieții au fost, printre alții, Pavel din Tars și Nicolae Steinhardt. Credința lor este și credința mea, pentru că mă cârmuiește printre oameni, printre grijile lor și ale mele. Confruntat cu bolile lor, cu durerile corpului și ale spiritului, nu întotdeauna găsesc un răspuns științific. Uneori, deschid Cartea și citesc câteva rânduri.
”Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
Zâmbetul fiicei mele luminează din cadrul pe care îl am pe birou. Și știu că nu am de ce să-mi fie frică. Un sfârșit liniștit de săptămână, tuturor!
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
