Trei ore aparent pierdute scriind un articol pe care nu-l pot publica. Trei ore în care m-am afundat în propriile mele experiențe, unele dintre cele mai intime și mai pline de sens, pe care am decis în final că nu vreau să le împărtășesc. Am avut sentimentul că cele trei ore sunt irosite. Apoi mi-am dat seamă că de fapt am realizat ceva important și anume despre ce NU pot să scriu, pentru că nu vreau. A fost destul de clar până unde viața mea personală se poate regăsi în ceea ce public, cel puțin deocamdată.
Citesc cu voluptate articole în care subiectivitatea autorului se face simțită, în care lame subțiri din viața acestora se strecoară în ceea ce scriu. Mici indici ai unei vieți ascunse pe care încerc cu ardoare să o ghicesc dacă mă fascinează autorul/autoarea, dacă îi cunosc, dacă ceea ce spun rezonează cu mine. Uneori, iau detaliile personale livrate de ei doar ca pe un condiment, nimic mai mult decât un ornament al textului, pe care nu vreau să-l aprofundez. Se întâmplă să aflu prea puțin și să încep să completez cu fabulații; uneori, aflu prea mult, prea mult în sensul în care ceea ce aflu nu-mi place. Uneori textul are vocea autoarei, alteori o culoare, poate o aromă.
Nu de puține ori mi se întâmplă să nu am răbdare să citesc texte concentrate exclusiv pe experiența personală. E clar, când nu mă regăsesc suficient, îmi pierd interesul. Cel mai adesea însă mă îndepărtează generalizările și verdictele, concluziile universalizante care vor să transforme acea trăire în ceva general-uman. De cele mai multe ori este vorba despre lucrurile de suflet, despre care în mod eronat unii cred că sunt arhetipale. Și totuși, eu cred că o poveste frumoasă își este autosuficientă, nu are nevoie de generalizare, nu suntem în științele exacte.
Luați, spre exemplu, dragostea. Prozaic vorbind, fenomenul de îndrăgostire nu este cu nimic mai surprinzător ca frecvență, decât, să zicem…gripa. Este un talent să scrii ceva nou despre dragoste, chiar dacă de fapt ne săturăm foarte greu să citim despre ea. Este și mai greu să scrii despre dragoste într-un mod inedit, dar în care mulți să se regăsească fără să fi operat tu generalizări. Despre dragoste am vrut să scriu și eu, obsedată de ideea de a păstra un ton cât mai personal – ceea ce eu simt este ceea ce eu simt, nu am pretenții de agony aunt (titulatură dată în spațiul englez celor care răspund scrisorilor cititorilor la secțiunea Sfaturi), nu vreau să mă erijez într-o cunoscătoare experimentată ce nu mă aflu, să fac filosofie, să-l concurez pe Omar Khayyam. Și uite așa am ajuns să mă simt, paradoxal, prea prezentă în povestea pe care o spuneam, în propria poveste.
M-am gândit dacă, având în vedere că tot scrisesem, nu puteam să o întorc din condei. Este mai ușor să scrii în general (se întâmplă în loc de mi se întâmplă), sau despre altcineva. Am renunțat repede la idee – ori e autentic, ori la revedere. Ori mă folosesc de propria mea experiență, ori pare că vorbesc din cărți, ceea ce poate fi benefic, dar cu măsură. Și între noi fie vorba, a vorbi despre dragoste din cărți (nu despre dragostea din cărți) este puțin cam trist.
În final, am renunțat. Totul sau nimic, și am ales nimicul. Dar am rămas cu ceva, cu conștiința propriei limite, nu din neputință, ci liber consimțită. Așa ca dragostea. Cea mai intimă poveste pe care o spun doar celui care o știe deja. Dar aceasta sunt doar eu.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
