Sub privirea ochilor tăi coloraţi de dragoste aş putea muri de fericire fără urmă de regret. Ce regrete să am? Îţi simt braţele în jurul taliei, parfumul tău mă poartă spre o lume unde nimeni nu s-ar îndura să ne despartă, iar dacă moartea ar fi trecerea dintre lumea înăbuşitoare de aici şi universul etern din brațele tale, aş da ultima răsuflare pe un sărut.
Ah, iubirea asta mă topeşte, mă face să o iau razna, focul ăsta din mine arde până la ceruri, transformând orice urmă de raţiune în cenuşă. Şi ce dacă? Nimic nu o să potolească pasiunea dintre noi.
Asta credeam!
Cu toții suntem în căutarea dragostei nebuneşti, identificăm dragostea adevărată cu iubirea pasională, cu starea aia psihologică extraordinară care a inspirat nenumărate filme şi piese muzicale, care a lansat războiul troian şi a oferit multora dintre noi cele mai frumoase zile ale vieţii noastre. Ne aruncăm în braţele unui om cu speranţe zeci, despre căsătorie, despre copii, despre cum am rămâne veşnic îndrăgostiţi, fericiţi. Dar dragostea asta pasională e ca un drog, îţi dă o stare emoţională sălbatică. Orice experienţă în care te simţi foarte bine eliberează dopamină, iar această substanţă este crucială aici, pentru că drogurile care ridică în mod artificial nivelul dopaminei te supun riscului de dependenţă.
Există un mit special al trubadurilor despre dragostea „adevărată” care are ca idee faptul că dragostea adevărată arde cu pasiune şi continuă să ardă până la moarte, iar după… arde și după moarte, pentru că îndrăgostiţii se întâlnesc în rai. Şi în zilele noastre, dragostea adevărată se asociază tot cu dragostea pasională, care nu se stinge niciodată, dar nicio substanţă nu te poate ţine drogat continuu, biologic e imposibil.
Deci dacă iubirea pasională este un drog, unul adevărat, atunci trebuie să-şi piardă efectul într-un final. Nimeni nu poate fi drogat la nesfârşit, iar atunci când ne trezim din beţie şi am ieşit de sub influenţa drogului „ochilor frumoşi”, iar partenerul nostru încă salivează copleşit de văpăile iubirii, momentul în care magia dispare, ne întrebăm uimiţi ce a fost în capul nostru, ne trezim din paradisul oferit de căldura dragostei direct în stradă.
Să ne gândim un moment la iubirea prietenească, iubirea aia care creşte încet în timp, cea pe care o simţim pentru cei cu care viaţa noastră este strâns legată, iar oamenii care dezvoltă dragostea asta îşi aplică sistemul de ataşament şi de grijă reciproc, începând să se bazeze unul pe celălalt şi să aibă încredere reciprocă. Dacă metafora pentru iubirea pasională este focul, metafora pentru iubirea prietenească este creşterea viilor, împletirea lor şi unirea celor doi oameni. Iubirea pasională şi iubirea prietenească sunt două procese total diferite, care evoluează diferit. Iubirea pasională se aprinde, arde, şi poate atinge cote maxime într-un timp foarte scurt, coborând din cerurile dragostei eterne la fel de repede, în timp ce iubirea prietenească nu atinge niciodată intensitatea dragostei pasionale, dar este de durată.
De obicei, când oamenii se trezesc din magia dragostei se despart, deşi este o despărţire prematură, pare cea mai bună idee, dar dacă îndrăgostiţii ar mai rezista o vreme şi i-ar da dragostei prieteneşti o şansă să crească, dacă ar fi pentru o clipă camarazi, ar putea găsi dragostea adevărată.
Iubirea adevărată există, tind să cred, dar nu poate fi cea care te face să te topeşti. Iubirea adevărată, cea care sprijină o căsnicie puternică, este pur şi simplu o iubire camaraderească, plus ceva pasiune între doi oameni care sunt complet devotaţi unul altuia.
Guest post Ana-Maria Preda
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
