Ce puține artiste ca Lia Bugnar cunoaște locul acesta! Vineri, începând cu orele 19, la ceas de seară, am văzut “Peretele”, la Teatrul Metropolis. Spectacolul acesta este un musical. Pe 1 septembrie 2014, în cadrul unui interviu, când îmi povestea doamna Lia ce vrea să facă, am întrebat și eu omenește dacă ea știe să facă musical-uri, unde a învățat ea așa ceva? Mi-a răspuns că nu știe să facă nimic din ceea ce face și totuși uite că face. Și ce succes cunoaște! Se joacă “Peretele” cu casa închisă. Ar sta – vorba unei directoare de teatru – spectatorii și pe lampă, dacă ar cunoaște Metropolisul o lampă pe care să stea. Ca să fim drepți, se joacă piesele de teatru ale doamnei Lia și la independenți, și la cei de stat, ba chiar și prin provincie. De ce?
Am vrut inițial să numesc acest articol “Nebunia doamnei Lia”. N-ar fi fost inadecvat. E o nebunie ce face Lia Bugnar – totul e o nebunie: cum ia viața à la légère, cum abordează temele, aparent parodic, pentru a te lăsa la urmă în curul gol sub semnul unor întrebări, lipsa de seriozitate în fața teatrului “sacru”, frivolitatea cu sens, înțelegerea exactă a nașterii, a morții și mai ales a celor ce se întâmplă între. Lia Bugnar e ironică, e ludică, e nemiloasă, e exactă neluând în serios nici muribundul, nici nou-născutul și nici măcar pe bunul Dumnezeu. Mai e și insuportabilă prin ușurința cu care îi ies toate acestea. Trebuie să fie ceva la mijloc. Trebuie să fie o superficialitate care ne scapă. Nu putem să ne aflăm în fața unui succes justificat. De când are publicul dreptate?
Lia Bugnar sursa foto: Revista Tango
Doamna Lia e pe sistem, cum ar zice niște băieți de la mine din mahalaua Teilor, fini cunoscători ai operei lui Florin Salam. Știe viață. În “Peretele” (eu am prins această distribuție: Mihai Nițu, Mariana Dănescu, Raluca Ghervan, Letiția Vlădescu, Cătălin Babliuc, Gabriela Popescu, Maria Buză, Natalia Călin, Ana Ularu, Radu Iacoban, dar mai există una, din care nu lipsește nici infatigabilul Marius Manole) o arată cu acea brutalitate îmbrăcată în umor care face luciditatea suportabilă. Se vorbea prin foaier că a durat cinci zile castingul pentru acest spectacol. A meritat.
Căci se râde în hohote la “Peretele”, chiar dacă uneori glumele sunt doar glumițe, chiar dacă apare și un vibrator roz la un moment dat pe scenă, chiar dacă un aer bulevardier străbate deseori scena (splendide decoruri!), chiar dacă rimele împerecheate sunt uneori excesiv de facile. La Lia Bugnar, cumva, toatea acestea reușesc să nu pară un oarecare compromis cu publicul. Nu despre asta e vorba – nu ne-am strâns toți aici să ne hlizim ca la o comedie americană de serie B.
Lia Bugnar stăpânește – cum nu cunosc să mai stăpânească vreun dramaturg român astăzi – arta de a distrage. Ea își distrage publicul, uneori distrându-l fără perdea, îl ademenește în poveste pentru a-i livra, fără preaviz, dar nu fără discernământ, o nemiloasă oglindă. O bănuiesc că în ascuns o încearcă satisfacția crudă de a-i arăta omului exact cine este.
Căci, ce comedie e natura umană! Și câtă abjecție comportă! Și ce bine știe Lia Bugnar toate acestea: cum arată bătrânul soț libidinos care fuge de acasă cu tânara amantă, cum arată tânăra amantă însăși (privită cu simpatie, în afara clișeului, o altă tușă specifică Liei), cum arată hoașca bătrână, soția părăsită după o viață în care l-a spălat și l-a călcat pe nemernic, cum arată fiica mutilată emoțional de relația celor doi, cum arată ginerele curvar și pe interes al bătrânului, care e și îmbogățit din afaceri cu scobitori, cum arată niște curve cu experiență, bețive și cu inimă, cum arată un popă care rămâne, din voia Tatălui ceresc și a curvelor, în chiloți.
Scenă din “Peretele”, teatrul Metropolis
Muzica originală a lui Vlaicu Golcea nu trebuie să mai surprindă prin excelență, de asemenea nici prestația actorilor – toți foarte, foarte buni. Întrucât îmi rezerv întotdeauna dreptul la o încântare, Natalia Călin a fost acea încântare, în rolul curvei Aspasița.
Nu e ideea principală, dar cine mă poate condamna că o remarc: Lia Bugnar le face, în acest spectacol, dreptate curvelor din lumea întreagă. E o dreptate care li se cuvenea. Jos pălăria!
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
