Doi scriitori argentinieni, angajaţi în conversaţii pe „teme permanente” şi uniţi prin dragostea pentru literatură, muzică, istorie, filosofie, matematică, doi prieteni semănaţi de o „iubire pură, platonică, [ce] are o măreţie şi un dezinteres cum nu există în pasiunea amoroasă”. Borges (născut pe 24 august 1899), deja orb, îşi aminteşte despre timpuri îndepărtate, timpuri care, evocate, poposesc în prezent, asemenea unei hierofanii.
Cei doi intelectuali nu au darul „Babei Rada”, darul de a crede în mod absolut şi necondiţionat într-un Dumnezeu atotputernic şi, mai ales, bun. Mai cu seamă Sábato, care crede că „dacă un singur copil moare de foame, faptul în sine repune problema existenţei lui Dumnezeu”. Cât despre Borges, orb şi bântuit de coşmaruri, el mărturiseşte mai curând existenţa diavolului: coşmarul este o amintire a infernului. La întrebarea „ce crezi despre Dumnezeu?”, Borges răspunde: „El este creaţia maximă a literaturii fantastice! Imaginea unei fiinţe perfecte, omnipotente, atotputernice este cu adevărat fantastică. Cred în teologie ca literatură fantastică. Ea e perfecţiunea în materie de literatură fantastică”. Cei doi nu l-au descoperit pe Dumnezeul revelat al lui Blaise Pascal, fiind condamnaţi să-şi potolească setea de sacru din izvorul unui Dumnezeu măcinat de îndoieli şi reproşuri dospite în spiritul şi mintea intelectualilor.
Unul dintre cele mai interesante dialoguri are ca temă actul creaţiei: Sábato a mărturisit de mai multe ori că, pentru el, a scrie e o sfâşiere. Dimpotrivă, adaugă Borges, „pentru mine, e o uşurare, care mă ajută să uit de mine însumi sau de circumstanţa mea. Fiecare scrie pe temele care se impun. Eu nu caut tema: o las să mă urmărească, să mă caute şi o scriu. A imagina o povestire e ca şi cum ai întrezări o insulă. Văd cele două capete, cunosc începutul şi sfârşitul. Eu trebuie să inventez, să descopăr ce se petrece între extreme. Greşesc de multe ori, elimin pagini sau, odată scrise, îmi dau seama că trebuie să le mut în alt loc. Acum, de exemplu, lucrez la o povestire încheiată, dar căreia ştiu că-i lipseşte o pagină. Finalul îl am, dar îmi lipseşte pagina aceea”.
Aşa cum era de aşteptat de la un om care a scris un Tratat despre orbi, Sábato este de părere că omul este o fiinţă în primul rând emoţională şi în plan secundar intelectuală: „omul mai întâi simte lumea şi apoi îşi bate capul cu ea, vreau să spun că arta precedă filosofia, poezia e anterioară gândirii logice”.
Şi pentru că am amintit de emoţii, copilăria este, probabil, tărâmul pe care se plămădesc scrierile de mai târziu ale marilor neguţători de vise livreşti. Borges şi Sábato par „a fi avut începuturi similare: amândoi închişi în casele lor; n-au fost copii, ca restul, ai străzii”. Iar Borges confirmă: „de cum am început să văd, am şi început să-mi pierd vederea. Nu am fost niciodată un băiat al străzii. Am fost scriitor din motive fiziologice şi prin hotărârea tatălui meu, care mi-a dat de înţeles că trebuia să fiu scriiitorul care nu putuse el să fie”. Sábato a fost penultimul fiu al unei familii cu unsprezece copii. După darea sa de seamă intimă, el şi-a petrecut copilăria „aproape închis, şi aş putea spune că noi, ultimii doi fraţi, am văzut lumea printr-o fereastră, legaţi de mama, o femeie extraordinară şi foarte inteligentă. Izolarea şi timiditatea m-au împins spre lectură”. Iar lectura i-a întredeschis drumul operei de mai târziu.
„Omul este o fiinţă compusă din dualităţi: vis şi trezie, nebunie şi cuminţenie etc. Şi în spiritul omului se dă mereu o luptă între forţe antagonice, iar când una dintre forţe pare că va câştiga, cealaltă se face ghem şi, mai devreme sau mai târziu, sare cu şi mai mare forţă”, este de părere Sábato. Scriitorii aparţin acelui crepuscul al seminţiei omeneşti pentru care „visul” este mai important decât „starea de veghe”. Reveria este cea care prooroceşte actul de creaţie. În cazul lui Luis Borges, fenomenologia scrierii unei povestiri are următoarea desfăşurare: „eu văd o formă care ar putea fi o insulă şi văd cele două capete ale sale, dar nu ştiu ce se află în mijloc. Întrevăd începutul şi sfârşitul istoriei, dar, când le întrezăresc, încă nu ştiu cărei ţări sau epoci îi corespund. Faptul mi se revelează pe măsură ce mă gândesc la temă sau scriu povestirea. Apoi, vin chestiunile minore. Odată ce am subiectul, începutul şi sfârşitul visului, îmi rămâne să ghicesc ce se întâmplă între aceste puncte. Apoi, scriind, trebuie să mă gândesc la cititor şi la comoditatea lui. Să nu-i propun situaţii care nu-l interesează şi să încerc să fac totul destul de pudic. Poezia, în schimb, lucrează cu trecutul. Versul cere nostalgia, patina timpului, evocarea”. Ernesto Sabato spune că, în plămădirea actului său de creaţie, „obsesiile iniţiale, care constituie începutul şi sfârşitul operei, trebuie respectate, tocmai pentru că sunt obsesii, adică viziuni profunde ale unei realităţi pe care nu reuşeşti să o distingi cu claritate. Cel puţin în cazul meu, finalul trage, ca să spun aşa, totul spre el. Cred că, în acest punct, ficţiunea seamănă cu viaţa, căci şi în viaţă ne îndreptăm spre scopuri obsesive. Cred că personajul e fundamental. Personajele sunt ipostaze ale autorului însuşi: ca şi cum l-ar aştepta propriile fantome. Întregul roman e o autobiografie. Personajele romanului sunt tot atât de autobiografice ca şi cele ale unui vis, chiar de-ar fi monstruoase şi, în aparenţă, atât de necunoscute încât îl îngrozesc pe însuşi cel ce le visează”.
Citiţi şi
Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit.
Grota – o experiență cinematografică mistică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
