Există nenumărate opere importante în tradiția utopiei distopice, dar, fără îndoială, cele mai renumite patru dintre acestea sunt romanele “Brave New World” de Aldous Huxley, “1984” al lui George Orwell, “Fahrenheit 451” – de Ray Bradbury și cartea “The Handmaid’s Tale”, semnată de Margaret Atwood. Patru cărți care se disting prin a fi un amestec de fantezie și science-fiction.
Atwood spunea într-un interviu că preferă definiția “speculative-fiction”, un termen inventat de Robert A. Heinlein pentru a descrie mai bine povestea din “A Handmaid’s Tale” (New York: First Anchor Books Edition, 1998). “Science fiction-ul are monștrii săi și navele sale spațiale. Speculative-fiction-ul are povești care s-ar putea întâmpla cu adevărat”, scria The Guardian într-o recenzie a cărții semnate de Margaret Atwood, cu titlul “Extratereștrii au luat locul îngerilor: Margaret Atwood sau de ce avem nevoie de Science Fiction“.
Termenul de “speculative-fiction” a devenit o umbrelă mai largă, care include ficțiunea utopică și distopică, de asemenea ficțiunea apocaliptică și cea post-apocaliptică, categorii care fuzionează, pe alocuri, cu genurile science-fiction sau fantasy. Cred că cea mai bună versiune “speculative-fiction” începe prin a analiza un fenomen care ce a început deja și extrapolează cu o luciditate teribilă felul în care cele mai frumoase idealuri sociale și politice tind să se transforme în cele mai cumplite coșmaruri. Fiecare ideologie utopică, de la Marxism la Eugenie și de la primitivism la tehnocrație, are în interior semințele propriei pierzanii distopice. Fiecare dintre ele arată părți legate de ceea ce întâmplă în cultură și sugerează modalitatea în care lucrurile ar putea să devină și mai rele. Romanul scris de Margaret Atwood, de pildă, este o poveste despre ce s-ar putea întâmpla în orice cultură sau societate în care mișcările feminine își reunesc forțele în numele dreptului radical de a crea o societate mai pură.
Într-o asemenea lume, “libertatea de a…” (te îmbrăca cu orice vrei, de a-ți alege profesia sau partenerul de viață) devine “libertatea din…” (a fi un obiect sexual, a avea prea multe variante de parteneri sau profesii). Dar “libertatea din…” este doar un eufemism pentru a descrie lipsa drepturilor civile, pentru constrângere, pentru un proces prin care devii invizibil (ca și cum femeile ar fi înfășurate într-un voal și ar purta ochelari de cal, astfel încât să nu poată nici să vadă, nici să fie văzute).
Este o utopie distopică o contradicție în termeni? Unele societăți au implementat aceasta “libertate din…” în numele unor tipuri de religie sau ideologii politice. Oricum, Atwood subliniază că nici o societate – chiar și cele mai deschise și liberale dintre acestea – nu este imună la astfel de pericole. Constrângerile totalitare pot apărea oriunde, chiar și în Statele Unite, care, de altfel, sunt chiar locul de desfășurare a acțiunii romanului.
În timp ce Margaret Atwood prevestește un pericol care s-ar putea întâmpla, George Orwell descrie un experiment social care chiar a fost posibil. Pentru mulți dintre cei care au trăit faza totalitară a comunismului în Europa de Est, așa cum am făcut eu, cartea “1984”, semnată de Orwell, este, din multe puncte de vedere, un roman istoric: și merge mână în mână cu istoria monumentală semnată de Robert Conquest, “The Great Terror”.
Propagandă, poliție în forță, spălare a creierelor. Torturarea fizică și psihologică a prizonierilor politici, care în aceste condiții 
mărturiseau crime inexistente, felul în care au fost târâți în procese – toate au fost parte din tehnicile prin care NKVD și alte servicii secrete au făcut regulile cu pumn de oțel în dictaturile comuniste. O’Brien, agentul de poliție din romanul lui Orwell, rostește secretul regimurilor totalitare: “Știm că nimeni nu vrea puterea cu intenția de a renunța la ea. Puterea nu este un mijloc, este un scop final. Nu se instaurează o dictatură cu cu scopul de a apăra o revoluție. Se face o revoluție pentru a se instaura o dictatură” (1984, New York: Harcourt Brace and Company, 1949, p. 272).
Poate singurul aspect speculativ din utopia distopică a lui O’Brien, pe care el însuși îl subliniază, este acela că oamenii aflați în procese mor total purificați de crimele închipuite pe care le-au mărturisit și convinși de legitimitatea noului regim în fața căruia au predat armele. Cel mai adesea nu sunt – așa cum erau victimele epurării regimului Stalinist – martirii unei libertăți pierdute. O’Brien îi promite lui Winston: “Te voi salva și te voi face perfect”. Perfecțiunea din “1984” înseamnă o lume în care nu există parametrii obiectivi ai adevărului și ai minciunii. Este o lume în care trecutul este o ficțiune convenabilă pentru a justifica prezentul. O lume în care nu există diferență între bine și rău, în care diferența între frică și încredere oarbă este estompată. Poliția lui Wells nu numai că dorește să oprime individul, dar vrea să-l și determine să accepte relativismul fără întrebări. “Nu distrugem ereticii pentru că ni se împotrivesc. Atâta timp cât ni se împotrivesc, nu-i distrugem”, spune O’Brien, adăugând: “Îi convertim, le capturăm gândurile cele mai intime, apoi le schimbăm alura. Facem din ei unii de-ai noștri înainte de a-i ucide. Nici măcar în cazurile de moarte instantanee nu vom permite deviații”.
Prin natura sa, distopia este ideologică și dogmatică. Reprezintă adesea o reacție la o formă de constrângere sau dogmatism, cu o forță egală, dar de semn contrar. Cartea “Brave New World” semnată de Aldous Huxley (NY: HarperCollins, 1932) demonstrează că visurile ideologice s-ar putea lesne transforma în coșmaruri: un exemplu ar fi experimentele sociale ale eugeniei și presupusele justificări biologice pentru a împărți lumea în caste și ierarhii sociale. Scrisă în perioada în care partidul nazist era pe cale să implementeze politicile eugenice descrise, în parte, de carte, “Brave New World” nu cruță nici socitatea democratică cu criticile ei sociale ascuțite. Huxley descrie pericolele capitalismului și ale industrializări, în cazul în care acestea sunt lăsate fără control. Ființele umane sunt reduse la ceva mai mult decât simple automate care cosumă droguri de natură să schimbe dispoziția, se angajează în activități sexuale rituale pentru a compensa lipsa gândurilor și natura superficială și impersonală a legăturilor lor emoționale.
În “Fahrenheit 451” (NY: Random House, 1953), Bradbury trage un puternic semnal de alarmă împotriva cenzurii: cărțile sunt arse din cauza potențialului lor periculos de conflict ideologic. Oricum, așa cum autorul însuși declara într-un interviu acordat prin anii ’50, romanul se referă și la alienarea individului printr-un exces de informație, prin prea multă expunere la mass-media.
“Cu doar câteva săptămâni în urmă, în Beverly Hills, un cuplu, soț și soție, au trecut într-o seară pe lângă mine, plimbându-și câinele. Femeia avea într-o mână un aparat de radio mic, cât un pachet de țigări, cu antenă. În mod evident, atât pentru bărbatul de lângă ea, cât și pentru câine, asculta șoaptele și plânsetele unei piese de teatru soap-opera, în timp ce umbla ca o somnambulă, ajutată să nu se împiedice de soțul care putea la fel de bine să nu fie acolo. Asta nu este ficțiune”.
În mod evident, critica autorului poate fi exponențial multiplicată astăzi, când cele mai multe dintre contactele noastre sunt mediate de ipod-uri, computere, Twitter, Facebook sau alte gadgeturi și rețele sociale. Viitorul este deja aici. Fiecare dintre aceste romane speculative nu numai că a prezis această realitate, dar a și criticat-o și, din acest punct de vedere, fiecare dintre ele este în actualitate. De ce sunt aceste cărți încă relevante și importante astăzi? Mi-ar plăcea să explorez această întrebare folosind ca punct de plecare câteva declarații ale unor scriitori și intelectuali faimoși.
- “Meseria noastră este să fim utopici. Să facem, pe cât se poate, cât mai vivace și credibilă această fațetă în primul rând, apoi să creionăm portretul unei lumi fericite complet imaginare”- H.G. Wells, Utopia Modernă.
O societate are defecte. Orice instituție politică, nu contează cât de democratică, are corupție, inegalitate și nedreptăți. Versiunile utopice se bazează pe aceste slăbiciuni, pe aceste nedreptăți, pentru a imagina o lume mai bună, o lume fără aceste defecte. Ele funcționează, dintr-un anumit punct de vedere, ca niște lupe care să ne arate mai bine problemele din societatea reală, ca o oglindă pentru a imagina reversul medaliei.
- “Fondatorii unei noi colonii, oricare ar fi utopia virtuților umane pe care ar vrea inițial să o proiecteze, au recunoscut invariabil printre necesitățile practice timpurii alocarea unei porțiuni de spațiu virgin ca un cimitir, și altă porțiune ca o parte a unei închisori” – Nathaniel Hawthorne, The Scarlett Letter.
Aproape fiecare roman speculativ este, în multe aspecte, mai multidimensional și mai lucid decât oricare ideologie politică. Pentru că reușește să redea ambele părți ale monedei: versiunea utopică și profunzimile ei realiste, distopice. Așa cum spunea Hawthorne, cuprinde ambele lumi, atât terenul pe care construiești o societate mai bună, cât și locul în care segreghezi nelegiuiții și victimele acesteia.
- “Orice paradis, orice utopie este construită de cineva care nu este acolo, de oamenii care nu au acces în interior“. – Toni Morrison, Online NewsHour.
Viziunile utopice oferă un punct avantajos pentru critica socială. Așa cum spunea Morrison, sunt mai întotdeauna corective pentru ierarhii și pentru nedreptățile din lumea reală definită de a avea și a nu avea. De vreme ce fiecare societate are așa de multe distincții și ierarhii, a avea și a nu avea nu este o dihotomie binară (între rase și clase sociale), ci mai degrabă un fractal al multora dintre dihotomiile sociale și culturale.
- “Aproape toți creatorii unor utopii seamănă cu o persoană care are o durere de dinți. Oricine ar încerca să-și imagineze perfecțiunea, pur și simplu relevă vidul” – George Orwell, Why Socialist Don’t Believe in Fun.
Versiunie utopice vor exista întotdeauna, și asta nu numai pentru că nimic din lumea asta nu este perfect. Vom suferi întotdeauna de durerile de dinți la care se referă Orwell. Va fi întotdeauna ceva în neregulă cu instituțiile noastre sociale, politice și culturale, indiferent care ar fi acestea. Nevoia de a imagina o lume fără anumite defecte se focusează în societățile reale, un demers, altminteri, inevitabil. Vom vedea temporar în aceste viziuni utopice o societate mai bună. Oricum, așa cum subliniază Orwell, în realitate am putea schimba doar o durere de dinți pe o durere de cap, am putea schimba doar o problemă cu alta.
- “În următorii câțiva ani, bătălia nu se va da între utopie și realitate, ci între diferite utopii, fiecare dintre ele încercând să se impună în realitate. Nu mai putem spera să salvăm totul, dar… putem încerca cel puțin să salvăm vieți, astfel încât un anumit fel de viitor, dacă nu cumva chiar cel ideal, să rămână posibil”. – Albert Camus, Between Hell and Reason.
Ca un contrabalans la cinismul lui Orwell, am putea să spunem că nu toate utopiile (sau distopiile, depinde de perspectivă) sunt egale. Unele dintre iaduri sunt mai fierbinți decât altele. Unele structuri politice și sociale sunt mai rele decât următoarele. Viziunile utopice oferă doar un orizont al posibilităților. Ei lasă ființele umane măcar să încerce să aspire la crearea unor guverne și structuri sociale mai bune.
- “Viața fără utopii este sufocantă, în primul rând din cauza multitudinii: amenințată dintr-o parte de pietrificare, lumea are nevoie de o nouă nebunie” – E.M. Cioran, History of Utopia.
O lume fără viziuni utopice este o lume fără imaginație, unde oamenii doar privesc, dar sunt complet orbi la ceea ce urmează, la ceea ce ar putea să fie. Utopiile ne lasă să visăm și să ne imaginăm alte feluri de a trăi, poate o lume mai bună. Sunt fantezii sănătoase și idealuri regulatoare necesare, atâta vreme cât ne amintim de pericole și de lumile subterane, așa cum fiecare dintre acești scriitori uriași ne amintește.
Traducere şi adaptare Diana Evantia Barca
*Utopie – în sensul cel mai larg al termenului se referă la tentativa umană de a crea o societate perfectă, care nu există (încă). Ideile care ar putea schimba radical lumea noastră sunt denumite, adesea, utopice. “Utopia” în sens peiorativ desemnează orice idee prea avansată, prea optimistă sau lipsită de realism, care pare la un moment dat imposibil de realizat (himeră). Termenul se referă la agregări de indivizi care s-au strâns împreună pentru a crea asemenea societăți (societăți utopice, secte, falansteruri).
*Distopie – (termenii alternativi sunt: cacotopie, kakotopie sau anti-utopie, contra-utopie) reprezintă chiar antiteza unei societăţi utopice sau chiar a unei utopii. O societate distopică se caracterizează prin prezenţa uneia din formele de guvernare autoritariste sau totalitare sau printr-o formă oarecare de opresiune sau de control social. Termenul provine din limba greacă, în care prefixul dis- are de obicei sensuri negative, în timp ce topos înseamnă „loc“.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
