Există o liniște ciudată în jurul bărbaților care și-ar dori, totuși, o relație. Nu e zgomotul celor care se declară fermi anti-relații sau vocile din manosferă care blamează femeile pentru toate suferințele lor, ci o liniște confuză, plină de neînțelegeri și temeri nenumite. Într-o epocă în care genurile se fluidizează, rolurile se rescriu, iar modelele vechi sunt tot mai des contestate, bărbatul care caută o relație e, adesea, prins între ceea ce i s-a spus că ar trebui să fie și ceea ce simte că nu mai funcționează.
Un tip drăguț, puțin nedumerit.
Analizele recente, precum cele oferite de Richard Reeves în Of Boys and Men, vorbesc despre o criză profundă a identității masculine. Băieții și bărbații se confruntă cu o lipsă de direcție, cu un deficit de validare emoțională și cu o cultură care le cere să fie sensibili, dar nu vulnerabili, implicați, dar nu dependenți, prezenți, dar nu invadatori. Paradoxul e obositor. Iar în acest context, ideea de relație nu mai apare ca o ancoră, ci ca un teren minat, unde orice pas greșit poate duce la respingere, ridicol sau, mai nou, anulare.
Manosfera, acel conglomerat online de forumuri, influenceri și ideologii toxice (precum Andrew Tate, Sneako, Fresh & Fit sau, mai subtil, Jordan Peterson), a devenit refugiul multora dintre acești bărbați debusolați. Nu pentru că această cultură a misoginiei oferă soluții reale, ci pentru că oferă, cel puțin aparent, o explicație simplă și o vină externă pentru frustrările lor. Aceasta este, de fapt, o formă de masculinitate toxică – una care echivalează forța cu dominația, autonomia cu indiferența și emoția cu slăbiciunea. O masculinitate care se construiește în opoziție cu femeile, nu în dialog cu ele.
Teoriile propagate în manosferă nu doar că alimentează furia, dar modelează o generație de bărbați care ajung să creadă că sunt respinși nu pentru că nu știu să iubească, ci pentru că „femeile nu mai sunt cum ar trebui”. Această gândire simplistă și profund misogină funcționează ca o ideologie dezinhibantă: justifică refuzul responsabilității emoționale și cultivă ideea că vulnerabilitatea e o trădare a „esenței masculine”. Așa apar viitorii incels – bărbați alienați, furioși, convinși că li se cuvine ceva ce nu le mai oferă aproape nicio femeie. Pentru că femeile care acceptă o atitudine de superioritate, control sau dispreț sunt tot mai puține. Iar asta, în sine, e un semn de sănătate socială.
Esther Perel subliniază că nevoia umană fundamentală este de conexiune, în timp ce această cultură a răspunsurilor rapide cultivă izolarea și resentimentul. Iar bărbații care suferă de singurătate, care nu au limbajul emoțiilor și nu au fost niciodată învățați că e ok să simtă, sunt publicul ideal.
În mod paradoxal, mulți dintre acești bărbați chiar își doresc o relație. Doar că nu mai știu cum s-o construiască. Într-o lume care cere competențe emoționale, comunicare autentică și reciprocitate, mulți se simt ca niște străini. Iar atunci când vulnerabilitatea e percepută ca slăbiciune, rămâne foarte puțin spațiu pentru apropiere reală. Terry Real, terapeut de cuplu, vorbește despre intimitatea ca pe un act de curaj autentic și despre importanța de a renunța la dinamica de control într-o relație – de la ideea de «putere asupra celuilalt» la o formă de «putere împreună», bazată pe colaborare, respect și reciprocitate. Dar pentru a face asta, e nevoie de dezvăluire, de educație emoțională și de multă, multă răbdare.
Soluțiile nu sunt magice, dar nici imposibile. Încep cu conversații oneste, continuă cu modele relaționale asumate și se construiesc încet, din disponibilitatea ambelor părți de a renunța la clișee. Femeile pot oferi spațiul necesar explorării vulnerabilității masculine, fără a prelua sarcina terapiei. Iar bărbații pot învăța că relațiile nu sunt teste de performanță, ci locuri de împărtășire și devenire. Alain de Botton spunea că „dragostea matură înseamnă să tratăm cu îngăduință defectele celuilalt”. Poate că de aici trebuie să pornim iar la întemeierea unei relații.
În acest sens, v-am pregătit un fel de decalog pentru reconectare sau cum putem închide prăpastia dintre lumile noastre.
- Ascultarea autentică – nu ca act de politețe, ci ca formă de prezență activă. Să asculți fără să aștepți doar momentul în care să intervii. Să înțelegi ce spune celălalt dincolo de cuvinte – emoția, frustrarea, ezitarea. Relațiile reale încep de la capacitatea de a fi acolo, cu adevărat, în conversație.
- Educația emoțională – începută devreme, dar niciodată prea târziu pentru a fi (re)învățată. Să poți numi ce simți, să știi că e în regulă să simți și să exprimi. E un proces care cere curaj și consecvență, dar care deschide uși spre o intimitate sănătoasă.
- Deschiderea către terapie – nu ca ultimă soluție, ci ca igienă relațională. Terapia nu e doar pentru cei „cu probleme”, ci pentru cei care vor să înțeleagă mai bine cum iubesc, cum rănesc și cum pot repara. A merge la terapie e un semn de responsabilitate, nu de slăbiciune.
- Renunțarea la clișee de gen – pentru a face loc unor roluri relaționale sănătoase. Masculinitatea nu e sinonimă cu tăcerea și duritatea, la fel cum feminitatea nu înseamnă sacrificiu perpetuu. O relație reală începe când renunțăm la măști și intrăm ca oameni întregi.
- Validarea reciprocă – fără competiție pentru cine simte mai profund sau mai corect. Să nu minimizăm suferința celuilalt doar pentru că e diferită de a noastră. Validarea nu înseamnă că ești de acord, ci că accepți realitatea emoțională a celui de lângă tine.
- Acceptarea imperfecțiunii – atât în propria persoană, cât și în celălalt. Relațiile nu sunt despre a găsi pe cineva „fără defecte”, ci despre a putea trăi cu defectele celuilalt cu blândețe. Perfecționismul afectiv distruge conexiuni înainte să apuce să se așeze.
- Cultivarea răbdării – cu procesele, cu emoțiile, cu diferențele. Nu toți ne mișcăm în același ritm. A construi o relație înseamnă să respecți timpul de care are nevoie celălalt pentru a-și deschide inima, fără presiune.
- Curajul vulnerabilității – ca act de încredere, nu de slăbiciune. Să poți spune „mi-e teamă” sau „nu știu cum să fac asta” fără să simți că ai pierdut teren. A fi vulnerabil e poate cel mai intim și mai puternic gest într-o relație.
- Reînvățarea limbajului iubirii – dincolo de clișee comerciale și idealuri imposibile. Iubirea nu e doar flori, gesturi mari sau declarații. Uneori, iubirea e să rămâi prezent într-o conversație grea, să oferi spațiu pentru durerea celuilalt, să alegi să rămâi.
- Conversația continuă – nu doar despre relație, ci în interiorul ei. Dialogul sincer, chiar când e inconfortabil, e firul care ține viu țesutul relațional. O relație nu se menține de la sine – se întreține, se repară, se înnoiește prin cuvinte rostite cu grijă.
Poate beneficiul cel mai mare al demersului nostru este claritatea: într-o lume unde titlurile strigă, iar postările se bat pe validare, e reconfortant să știi că unii bărbați încă vor iubire. Nu perfecțiune, nu dominație, ci apropiere. Iar dacă învățăm să ne ascultăm unii pe alții, încă e timp să ne întâlnim la jumătatea drumului.
Și acum răspundeți-vă vouă, sincer, în relațiile voastre trecute ori prezente câte din cele zece potențiale acțiuni care vă puteau reconecta ați inițiat? Aha! 
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
