La adăpostul continentului alb, civilizat, disciplinat, colonizator, căruia o femeie i-a împrumutat numele (Europa e tânăra pentru care Zeus s-a deghizat în taur după ce și-a epuizat toate strategiile de cuceritor. Caracterul anacronic al acestei strategii de seducție e discutabil!) ne purtăm așa cum ne-a învățat istoria: colonizator.
Suntem fericiții posesori ai tinerei cucerite de Zeus și a tot ceea ce presupune ea: istorie, cultură, civilizație. Toate, evident, tautologic de europene. Toți europenii care ne măgulesc existența ne aparțin. Shakespeare nu ar fi putut scrie în tribul Zulu, Mozart ar fi cântat la flaut în India, ademenind șerpi, iar Bohr, Einstein, Michelangelo și Dante nu s-ar fi putut naște în altă parte decât în pântecul Europei. Știm atâtea despre noi încât nu mai putem ști prea multe lucruri despre alții, economia cognitivă nu ne permite. Și nici vanitatea. Ni se mai întâmplă uneori să avem mici revelații și să ne dăm seama că toate celelalte culturi nu se rezumă la experimente culinare în restaurantele de profil, cu chelneri dresați să ne explice de ce puiul tandoori e minunat cu navrata korma și doar manjabil cu malai kofta. Și atunci, la câteva nano-secunde distanță de revelație, ne hotărâm să ne apucăm de studiu și ne planificam o excursie-mamut în patria puiului tandoori. Devalizăm trei rafturi de ghiduri turistice și dicționare minuscule de hindi-ingli (English, carevasăzică). Poate vom citi și notele de călătorie ale lui Mark Twain sau romanele și istoria religiilor ale lui Eliade, dar cu gândul ca ne forțăm empatia ca să înțelegem cum e cu Shiva, Brahma, Krishna și Parvati. Nici nu mai contează, noi venim din Europa și vizităm o fostă colonie britanică!
Căutarea exoticului este, de fapt, căutarea eternilor non-europeni. Vrem să îi cunoaștem ca să ni se confirme asumpţiile: poate au ei o cultură milenară, o inflație de zei, o spiritualitate în care grija pentru alteritate e esențială, poate au și puiul tandoori, dar ei nu îi au pe Tolstoi și pe Newton! Nu au Revoluția Franceză, Iluminismul și emanciparea femeilor! Ei sunt exotici, dar noi suntem excepționali! Oare? E legitim să ne apropriem continentul cu nume de femeie doar pentru că un soi de determinism ne-a facut să ne naștem europeni? Și dacă da, avem un cod genetic european care ne permite să ne purtăm infatuarea ca pe o cămașă proaspăt cumințită de fierul de calcat?
Mă întreb dacă nu cumva exoticul se mută pe continentul nostru. Europa intră la spălat, se strâmtează și ajunge să fie doar Uniunea Europeană. Câteva state, deși profund europene, vor să fie și mai europene, dar noi încă le vedem exotice. Unele sunt prea corupte, prea islamice, prea sărace. Altele, precum Turcia, se lăbărțează și pe alte continente. Toate sunt, probabil prea exotice. Şi atunci, unde e, de fapt, exoticul?
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Scrisoare către Radu Cosașu (2)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
