Despre a fi femeie într-o lume plină de „grija” pe care ne-o poartă cei din jurul nostru…

Pe mine nu mă mai doare lumea.

Nu dau doi bani pe ce cred sau spun unii sau alții despre mine. Pentru ca ei nu știu ce și cum am trăit sau trăiesc eu.

Nu mai știu nici eu de câte ori am căzut împinsă de alții și nici de câte ori m-am ridicat singură. Nu mai știu nici de câte ori am adormit plângand și nici de câte ori m-am trezit zâmbind, gata s-o iau de la capăt. Pentru că nu mă las ușor. Și atunci, ei de unde să știe? Pentru că eu nu le-am spus. Însă imaginația n-are limite. Și e la liber… Iar cei frustrați și complexați o folosesc chiar fără limite. De aceea, știu despre noi lucruri despre care noi habar nu avem.

Eu îmi spun mereu că trebuie să pot ceea ce îmi propun. Pentru mine trebuie, nu pentru ei. Nu-mi pasă despre ceea ce cred ei. Contează ce simt eu. Iar eu vreau să simt frumusețea și liniștea. Răutățile, piedicile și greutățile, încerc să le minimalizez. Să le „micesc” cum ziceam până pe la patru – cinci ani.

În general, oamenii ne judecă după aparențe. Aparent sunt cum vreau eu. În străfundurile sufletului meu, însă, n-au intrat decât cei care s-au descălțat la intrare. Asta am învățat-o întâi de la bunica și apoi de la viață.

Cei care doar cred că mă cunosc n-au acces. Așa că habar nu au cât se înșală. Dar oricum, nu le-ar păsa. Important pentru ei e ceea ce cred ei că știu.

Și cum mulți oameni au darul de a dezvolta ceea ce cred că știu, încep catalogările. În viziunea lor sunt așa… și așa… și așa… E treaba lor ce cred. Dacă le place să se hrănească cu viețile altora, chiar și neștiindu-le, s-o facă. Înseamnă că viața lor e prea săracă. A mea o fi mai bogată, dacă le place s-o disece.

Eu vreau să îmi hrănesc sufletul cu liniște, cu frumosul din jurul meu, cu pacea pe care o pot oferi cu un cuvânt, cu un gest sau cu o încurajare, dăruite celor care au nevoie de ele. Toate, celor care le merită.

Mă mulțumesc cu puțin, dar puținul trebuie să fie frumos. Mi-a trebuit ceva timp și exercițiu să ajung să trăiesc și să gândesc așa. Dar am reușit. Faceți la fel. Contează ce simți tu, nu ce cred alții că simți sau trăiești. Și lumea nu te mai doare…

Puterea mea stă în zâmbet și în curajul (unii îl numesc inconștiență) de a mă ridica în picioare în fața obstacolelor și a le înfrunta. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar măcar încerc.

„De ce-o zâmbi asta mereu?”, am auzit că se întreabă cei ce zic că le știu pe toate. Cred că asta-i intrigă pe ei.

Zâmbesc pentru că trăiesc, pentru că vreau să cred că sunt sănatoasă, pentru că am făcut cuiva o bucurie, pentru că cineva mi-a zâmbit, pentru că am ajutat pe cineva dacă am putut, pentru că lămâiul meu a înflorit iarăși, pentru că o rândunică era cât pe ce să mă lovească în zborul ei jucăuș, pentru că am mai prins o dimineață în lumea asta plină de neprevăzut… O fac fără să conștientizez asta. Zâmbetul aduce liniștea de care avem atâta nevoie și ne face să ne simțim mai frumoase, mai bune, mai femei.

Deci, despre ce vorbesc aici? Despre a fi femeie într-o lume plină de „grija” pe care ne-o poartă cei din jurul nostru…

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.