Jucam un joc de rol în facultate unde fiecare trebuia să joace pe rând când rolul terapeutului, când rolul clientului, sau al clienților mai bine spus, pentru că noi ne „specializam” în terapie de cuplu și familie. Acela a fost unul dintre multele momente când mi-am dat seama, atât eu, cât și „mentorul” meu, să-i spun așa, că n-am nicio treabă cu rolul de terapeut. Long story short.
Se juca clasica scenă cu o familie unde violența și alcoolul erau pilonii principali care susțineau, totuși, un acoperiș putred, și asta de generații întregi. Nimic nou, nimic altfel decât s-a petrecut și în cazul celor dinainte.
Clasic, cum am zis deja. Mi s-a făcut scârbă inclusiv de faptul că ceea ce se petrecea acolo aproape că trecea drept ceva normal, că tuturor le era ușor să joace acel rol. Și mie, bineînțeles.
Când mi-a venit rândul să intru în rolul terapeutului, mi-am băgat picioarele în el protocol, în tehnici și metode, în sintagme menite să sporească confortul sau să producă nu știu ce căcat de insight. În viață, te caci în ele de tehnici paradoxale, în viața de zi cu zi, bătaia doare, foamea doare, violențele verbale dor, totul doare și pe dinăuntru și pe dinafară.
În fine, știam că n-o să fac mulți purici pe-acolo, așa că le-am zis părinților ceva de genul: puteți să vă bateți joc de viața voastră cât vreți, să vă faceți tot răul de pe fața pământului, dar nu vă bateți joc de copii, lăsați-i în pace, țineți-i departe de răul și ura voastră, de nemulțumirile voastre, de regretele voastre, de privirile voastre lipsite de orice dragoste. Și minunat ar fi, dacă puteți, dacă sunteți în stare și dacă vă gândiți la binele lor, așa cum spuneți, despărțiți-vă. Da, poate nu va fi ușor să crească doar cu un singur părinte, poate vor simți un fel de lipsă ca și cum, nu știu, ca și cum poate ar fi mai puțin compleți ca alți copii, poate se vor simți nesiguri, însă cine crește în felul acesta, cum vă creșteți voi copiii, în ură și în violență, nu va învăța niciodată să iubească. Și nu va ști niciodată să iubească. Și nu cred că există rău mai mare pe care un om, un părinte chiar, poate să-l facă.
End of story.
Pentru unii chiar e sfârșitul poveștii. De fapt, eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să fi învățat… nu, mai bine aș spune măcar să se fi dezvățat de neiubire. Pe nimeni.
Trist? Ohoo, da, e foarte trist. Și pentru că întotdeauna e loc de mai rău, acești copii devin părinți. Iar povestea se repetă.
Pe Simona o găsiți și aici.
Toate articolele, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Iar vine sfârșitul lumii românești
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
