Închei seria „Despărțirilor” cu cifra magică 7. Am ales-o intenționat pentru final, deși nu bănuiam că voi scrie atât de mult despre acest gen de întâmplări (happeninguri, ar zice unii mai updatați) la care, vrând-nevrând, oamenii iau parte. Fie că sunt pe poziția celui care rămâne să stingă lumina sau a celui care cere reîntoarcerea la propriul univers, părăsit la un moment dat pentru a-și construi un altul, cine știe cât de asemănător sau de diferit.
Poveștile se termină cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar încep cu „a fost odată ca niciodată”, semn că nu trebuie crezut pe cuvânt povestitorul, care nu face decât să „băsnească” (în slavă, basni înseamnă minciună, invenție) despre niște lucruri care s-ar putea petrece în anumite condiții, de obicei imposibile, dacă științific ne raportăm la capacitatea plopului de a face mere și a răchitei de a face micșunele, sau a puricelui de a sări în înaltul cerului, cu potcoave cu tot.
Deși toată lumea se teme de el, fenomenul există, așa cum există nașterea, botezul, îndrăgostirea, căsătoria și, de ce nu, moartea. Nimic de temut în conjunctura în care doi oameni descoperă că au ajuns în împărăția de la celălalt capăt al lumii, precum Făt Frumos, dar sunt atât de bătrâni încât nici moartea, care-i aștepta firesc, nu mai gustă gluma căutării idealului (tinerețe fără bătrânețe, viață fără de moarte, și, nu-i așa, viață fără vreo despărțire) și le zădărnicește planul. Cine a trecut prin viață fără să se despartă cel puțin o dată de vreun iubit/iubită să spună acum, sau să tacă pentru vecie. 🙂 Așa că e absolut firesc să înțelegem cât mai mult din experiențele prin care trecem.
De ce șapte? Pentru că șapte este o cifră cu semnificații excepționale, poate cele mai complexe în interpretare numerologică. Pornind de la faptul că există șapte zile într-o săptămână, șapte planete, șapte trepte ale desăvârșirii, șapte trepte cerești, șapte petale ale trandafirului, șapte ramuri ale copacului cosmic, șapte ceruri, șapte ierarhii cerești, fiecare fază lunară durează șapte zile, șapte culori ale curcubeului etc. Prin urmare, șapte este numărul încheierii și al reînnoirii ciclice, numărul unei totalități, fiind numărul sacru (la egipteni – simbol al vieții veșnice, la sumerieni – al perfecțiunii) care indică prilejul favorit, experiența esențială, definitivă, ce consfințește evoluția spirituală și desăvârșește ființa, îndumnezeind-o, și lumea, echivalându-le prin conștiință. Dacă citim Talmudul, și iată partea interesantă, numărul șapte era cifra totalității umane, deopotrivă masculină și feminină (Dicționar de simboluri, Jean Chevalier și Allain Gheerbrandt). Ce prilej mai bun aș fi putut avea să închei această serie? Niciunul.
Iar ultimul articol se referă, așa cum se cuvine, la partea cea mai sensibilă, cea mai dificilă, cea mai nebănuită și uneori cel mai greu de îndeplinit. Ce se spune atunci când nu mai e nimic de spus? Care ar fi cuvântul care dezleagă, pentru că acele cuvinte care unesc, sudează, sunt arhicunoscute și, între noi fie vorba, puțin demonetizate (cred că „te iubesc” ar trebui spus de mai puține ori în viață și mai cu atenție la însemnătatea expresiei, fiindcă ar trebui să nu se poată lua înapoi).
Am cercetat diverse cazuri, chiar și în articolele noastre: oamenii se despart fără să-și spună niciun cuvânt, apelează la formule scrise (scrisori de adio), scriu texte pe Catchy, trimit melodii cu versuri sugestive, scriu pe ziduri, roagă un prieten să facă el acest „serviciu”, își dau block pe rețelele de socializare, folosesc tot felul de subterfugii „Am nevoie de timp pentru mine”, „Nu vreau să te rănesc”, ba chiar, ce să vezi, se folosesc de Internet pentru a trimite în locul lor mesajele, am descoperit cu stupoare și mă întreb retoric – până unde?, pe https://breakupshop.com/, unde poți cumpăra, contracost, mesaje de despărțire (texte, scrisori, telefon – deci există cineva care sună în locul tău și pune capăt relației, cât de tare poate fi asta!!!, sau chiar prin Gift Pack, în care pot fi ambalate cadourile pentru a fi returnate). Hmmm…
Recunosc, e foarte greu să faci față unei despărțiri, am scris aici că poți să mori fără să știi de fapt că adevărata cauză e suferința din dragoste, dar mai greu este să ieși cu capul sus dintr-o relație. Cândva, cel pe care l-ai părăsit își va aminti de tine, te-ai gândit cum ai vrea să apari în filmul acela? Ca un laș, ca un om demn de răzbunare și de ură, ca un trădător, ca un bun-de-nimic, sau, dimpotrivă, ai vrea să ieși în ropote de aplauze la scenă deschisă?
Sursă foto: topinspired.com
Să nu lungesc așteptarea, sigur veți fi fiind curioși. Eu cred că un singur cuvânt, unul singur, poate fi rostit în fața (!) celui căruia, odată, demult, cu siguranță i-ați spus atât de multe cuvinte frumoase.
IARTĂ-MĂ!
Da, chiar dacă ați greșit, dacă aveți orgolii, dacă sunteți femei, dacă, dacă, dacă, dacă… Și nu mă refer doar la sensul religios pe care îl are, ci și la profunzimile lui mistice.
El conține, esențializată, emoția săvârșirii unui act important, care altfel ar fi privat de orice însemnătate. E echivalentul lui „te iubesc”, și dacă spunem o dată în viață „te iubesc”, așa cum ar trebui poate, atunci ar trebui să-l rostim când încetăm să iubim.
Erich Segal spunea că „Dragostea înseamnă să nu trebuiască să îţi ceri vreodată iertare”, și tocmai pentru aceasta trebuie considerat un fel de revers al medaliei.
Ceri iertare, prin urmare, atunci când ai încetat să iubești.
De aceea, orice revenire devine imposibilă. Un om nu poate fi iertat decât o dată, și atunci definitiv. Iertarea înseamnă, de fapt, uitare. Ea include, în fapt, respectul pentru trecut, pentru ceea ce a dat frumusețe și trăinicie unei legături în care fiecare a trăit fericirea, bunătatea, încrederea, desigur, cele mai importante valori umane. E ca un cuvânt sacru dintr-o limbă secretă, pe care îl știu doar inițiații și îl împărtășesc numai celor care au acces la mistere. Sinonimele lui arhaice: a dezlega, a lăsa, a șterge, a trece, implică în sine actul eliberării proprii și al persoanei cu care nu ne mai identificăm pe niciun palier existențial. Undeva sigur există o culpă cât de mică, nebăgată în seamă, care a săpat și ea la temelia încrederii, așa că acest gest ar fi în orice situație pe deplin acoperit de fapte. Unii se feresc de el, înlocuindu-l cu banalul „scuză-mă”, care nu are nici pe departe înțelesul atât de profund pe care îl are „iartă-mă”, nici amploarea lui semantică, nici conținutul lui emoțional. Cred că doar acest cuvânt ar suna eliberator și mântuitor. Ar îmblânzi și ar vindeca, și totodată ar închide fără zgomot toate porțile. Magie.
P.S. G. K. Chesterton spunea: „A iubi înseamnă să iubeşti ce e de neiubit. A ierta înseamnă să ierţi ce e de neiertat. A crede înseamnă să crezi ce e de necrezut. A spera înseamnă să speri când totul pare fără speranţă.”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
