”Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă!” (Emil Cioran, Pe culmile disperării)
Viața unui scriitor ține de domeniul exemplarității, pentru că, spre deosebire de ceilalți oameni, ea trece printr-o dublă expunere, ca printr-o perdea de raze X a căror doză îi poate fi, câteodată, fatală. Pe lângă faptul că trăirile, viziunile, proiecțiile sale depășesc limita umanului, atât de mult, nefiresc de mult atașat de contingent, simte și nevoia de a le încarna într-un text care nu face altceva decât să descompună, bucată cu bucată, toată acea construcție interioară pe care o susține cu propria ființă chiar înlăuntrul lui, simțind în proporție dublă, trăind în proporție dublă, o dată în sine, apoi în carte.
Nicole Kidman în rolul Virginiei Wolf
Probabil că puțini oameni realizează faptul că, citind, consumă, rând cu rând, însuși corpul eteric al scriitorului, hrănindu-se din visurile lui pentru a-și contura propriile visuri, devorând cu pasiune fabulația lui pentru a-și urzi propriul imaginar, pentru a se vindeca, a găsi răspunsuri sau a se consola cu gândul că existența nu e decât o repetiție a acelorași tipare, într-o formă mai mult sau mai puțin mimetică…
”Orice carte e un răsad de fantome”, scria, în una din ultimele sale lucrări, Ion Petru Culianu, dar cât de puțini înțeleg acea cosangvinitate care se produce, în momentul lecturii, între scriitor și cititorul său? A pătrunde în intimitatea unei cărți nu este altceva decât a atinge cu mâinile goale sufletul unui om care s-a dezgolit până la ultima rană. Trebuie să mergi pe vârful picioarelor ca într-un sanctuar și să te ferești de păcatul de a întina lucrurile de acolo.
Cărțile Virginiei Woolf, al cărei nume original este Adeline Virginia Stephen (25 ianuarie 1882 – 28 martie 1941), o aduc în postura de cea mai sentimentală (lirică, dacă vreți) romancieră a secolului trecut, fiind traduse în peste 50 de limbi, inclusiv de scriitori consacrați, Marguerite Yourcenar sau Jorge Louis Borges.
„O femeie trebuie să dispună de bani şi de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficţiune“, spune ea într-un eseu de dimensiunea unui roman, intitulat A Room of One’s Own (1929). Adeptă a ”fluxului conștiinței” (the stream of consciousness), pe care îl practică în mai toate operele (din cele mai cunoscute „Spre far”, „Orlando”, „Valurile”, „Doamna Dolloway”), Virginia Woolf scrie sub zodia experimentalului, așezând la suprafață umbra destul de vaporoasă a unei acțiuni – de cele mai multe ori banală – astfel încât, ca într-un miraj, cititorul să fie atras de straturile de profunzime ale textului, acolo unde, asemenea valurilor care izbesc țărmul, se vâltoresc trăiri autentice, care aduc din afund adevărurile ultime ale ființei. „Frumuseţea lumii are două tăişuri, una de bucurie, una de suferinţă, tăind inima în două.”, iar expresia acestei gânduri nu poate fi decât una sinceră și asumată cu luciditate: „Dacă nu spui adevărul despre tine însuţi, nu poţi spune adevărul despre ceilalţi.”, remarca scriitoarea. Adevărurile vieții ei au rămas pentru mult timp ascunse, deși o privire scrutătoare ar putea intui, citindu-i operele, acele frământări imposibil de mistificat la un moment dat.
Nicole Kidman, The Hours, 2002
Femeia Virginia Woolf ajunsese, în anii dintre cele două Războaie Mondiale, să fie considerată și apreciată ca o personalitate marcantă în societatea literară din Londra şi membru al Grupului Bloomsbury, având o carieră consacrată deja în întreaga lume. Adulată, curtată, dorită de mulți bărbați din înalta societate, se căsătorește cu Leonard Woolf, la a treia lui cerere în căsătorie: „E un evreu fără o para în buzunar. Sunt mai fericită decât aș fi putut crede vreodată – dar e la mijloc și insistența mea de a-l plăcea”, îi relatează prietenei sale, Violet Dickinson. Cuplul intenționează să aibă doi copii, dar medicul o sfătuiește să abandoneze acest plan din cauza bolii psihice de care suferă, cu siguranță un efect al abuzurilor sexuale pe care le suferise din copilărie. Nu e solară viața de soție așa-zis fericită pe care o duce, pentru că iese la iveală, chiar din timpul lunii de miere, inapetența ei sexuală pe care nu și-o poate reprima. Leonard acceptă situația, dar, încet încet, se transformă în protectorul ei fidel, sprijinind-o în ceea ce privește scrisul, fiindu-i aproape în timpul crizelor declanșate de afecțiunea de bipolaritate, trecându-i cu vederea infidelitățile și chiar relația lesbiană cu scriitoarea Vita Sackville-West. În timp, depresia se adâncește, urcușurile și coborâșurile suferinței bipolare devin tot mai frecvente (și cât de imprevizibil și sfidător este acest dezechilibru, câtă putere trebuie să ai să trăiești lângă un om care într-o zi e exuberant până la lacrimi, ca în momentele următoare să se scufunde în cea mai neagră depresie!), iar Virginia încearcă de câteva ori să se sinucidă. Asta în timp ce, din exterior, nu se vede mai nimic din infernul sufletesc prin care trece, doar cărțile ei, citite în spiritul, nu în litera lor, lasă la suprafață suferința, și încă fără a exprima pericolul iminent. Ultima ei lucrare, Between the Acts (1941), în cea mai mare parte scrisă în versuri, atinge cu adevărat punctul sensibil al dramei: transfigurarea vieţii prin artă, stările provocate de ambivalenţa sexuală şi meditaţiile pe marginea trecerii timpului şi a vieţii surprind o viziune sumbră, încărcată de o afectivitate profundă, resimțită ca o povară psihică și spirituală. Scrisul îi apare ca o ieșire din tenebre pe termen scurt, însă. „Încerca adeseori această senzaţie: a luptei împotriva unei forţe copleşitoare, pentru a-şi putea menţine curajul; pentru a putea susţine: dar aşa văd eu, aşa văd.”, iar această proiecție poate fi considerată un strigăt de ajutor. Era conștientă de condiția damnată a femeii înzestrate cu luciditate și o sensibilitate ieșită din comun, și gândea în termeni dramatici scindarea sa interioară: „Peste întinderea enormă care este viaţa unei femei, se lungeşte umbra unei săbii.”. Drama ei transpare din psihologia personajelor ei alter ego, pe seama cărora nu se sfiește să transfere propriul război cu sine și cu lumea. Dar până când?
În locul ei, în dimineața de 28 martie 1941, Virginia Woolf a lăsat două scrisori, una către Vanessa Bell, sora ei, iar alta adresată lui Leonard, soțul ei. Ce au în comun cele două scrisori: hotărârea lipsită de orice teamă sau ezitare de a pune capăt suferinței pe care simțea că o provoca celorlalți, chiar neintenționat, conștientă de faptul că nu putea corespunde celor mai mici așteptări ale acestora; dorința ca nu cumva motivul morții ei să cadă asupra altcuiva, deci asumarea deplină și lucidă a intenției.
Iată ce îi scrisese Vanessei, cu intenția de a găsi în ea un protector pentru șocul pe care soțul ei îl va avea, descoperind fapta:
“Duminică
Draga mea, nu îți dai seama ce plăcere mi-a făcut citind scrisoarea ta. Dar simt că m-am îndepărtat prea mult de data aceasta pentru a mai putea regăsi calea înapoi. Sunt sigură că voi înnebuni din nou. E ca și prima dată, mereu aud voci, dar de data aceasta va fi ireversibil. Tot ceea ce vreau să spun este că Leonard a fost atât de bun cu mine, extraordinar de bun, în fiecare zi, neîncetat; nu cred că altcineva ar fi putut face mai mult pentru mine decât a făcut el mereu. Am fost atât de fericiți în ultimele săptămâni, și totuși această criză teribilă n-a putut fi evitată. Ai putea să îl asiguri de lucrul acesta? Pe undeva, trăiesc cu senzația că va avea mult mai multe lucruri bune de realizat în lipsa mea, iar tu îl vei ajuta. Nici nu mai pot gândi limpede. Dacă aș putea, ți-aș mărturisi cât de mult ați însemnat pentru mine, tu și copiii. Dar cred că știi deja. Am luptat, dar sunt istovită. Virginia”
Niciun indiciu despre cum se va fi gândit să se despartă de lumea asta pe care o simțea străină, fatalmente. După ceva vreme, au găsit bastonul și pălăria ei, plutind pe valurile râului Ouse, așa că au putut începe căutările. Între timp, presa specula, iar tirajele ziarelor creșteau.
3 Aprilie 1941, în New York Times era anunțată dispariția Virginiei în Anglia și ipoteza morții
Familia a sperat mult timp că o minune ar fi putut împiedica destinul, iar disperarea celor apropiați a devenit, la un moment dat, atât de chinuitoare încât și-ar fi dorit ca trupul ei să nu fie niciodată descoperit, să fi fost înghițit de marea cea fără de margini, dar n-a fost așa. După trei săptămâni, rămășițele ei pământene au fost descoperite de niște copii care se jucau (și moartea e un joc, unul sumbru însă) în apropierea unui pod lângă Southease.
Cadavrul ei a fost ars, pe acordurile melodiei “Dance of the Blessed Spirits” de Gluck, care se auzea pe holurile crematoriului, ca o ironie a sorții – „Dansul spiritelor binecuvântate!”),
deși ei și-ar fi dorit, după cum mărturisea Leonard în cartea sa autobiografică „Drumul contează, nu sosirea”, ca acea melodie funebră să fi fost cavatina lui Beethoven’s B flat quartet, Op. 130,
deoarece ea avea acea tonalitate capabilă „să-l însoțească pe cel decedat în lumea uitării”. iar cenușa a fost îngropată între doi arbori din curte, într-un loc pe care îl numise ”Virginia și Leonard”. Mai târziu, el avea să o urmeze, închizând paranteza existențială cu o plachetă de piatră pe care agravat ultimele rânduri din romanul „Valurile”: „Împotriva ta mă arunc, de neoprit și dârz, O, Moarte! Valurile s-au spart de țărm.” Nimic tragic, nimic să amintească de supunere și resemnare în fața morții, ci îndărjirea de a ieși la suprafață, deasupra destinului potrivnic. Valurile, în fond, gravează urma timpului și sculptează forma pământului de la mal, care rămâne mereu statornic.
Sursă foto: gegenstandloss.tumblr.com
Idee pe care o exprimă și în scrisoarea către protectorul ei, singurul semn material pe care i-l lasă, după 29 de ani de mariaj:
”Dragul meu, sunt sigură că o voi lua razna din nou. De data aceasta, nu mă mai simt în stare să trec de această îngrozitoare perioadă. De data asta, nu, nu îmi voi mai reveni. Vocile nu îmi dau pace, îmi fură puterea de a mă concentra. Așa că voi face ceea ce cred că e mai bine. Mi-ai oferit cea mai mare fericire pe care o cred posibilă pe pământ. Ai fost tot ceea ce mi-aș fi putut dori vreodată. Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai împliniți, până în momentul în care am fost atinsă de această boală cumplită. Abandonez aici această luptă. Vezi, nici nu mai pot scrie. Nu mai pot citi. Vreau să știi că îți datorez întrega viață în care am fost nespus de fericită. Atât de răbdător și de bun ai fost cu mine! Toate au fost relative în lumea asta, mai puțin dăruirea ta, care a fost de neclintit. Nu pot să-ți mai umbresc zilele. Rămân la convingerea că n-au existat vreodată doi oameni mai fericiți ca noi. V.”
Ultimul gând: „Oare mâna morţii trebuie să coboare din când în când deasupra vârtejului vieţii ca nu cumva să ne nimicească? Oare suntem astfel plămădiţi încât trebuie să sorbim zilnic mici doze de moarte, fiindcă altfel n-am putea s-o scoatem la capăt cu treburile vieţii?„ (Orlando)
P.S. Și un film excepțional, despre viața Virginiei Woolf:
Surse: http://virginiawoolfblog.com
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
