Nu există o dimensiune mai provocatoare în existența umană decât cea sentimentală, și totodată un teren mai labil decât cel al legăturilor între doi oameni care se iubesc. O întreagă mitologie s-a construit în jurul dragostei și al erotismului, încă din cele mai vechi timpuri, începând de la primul epos al omenirii, celebra scriere ”Epopeea lui Ghilgameș”, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr, și până la romanele postmoderne actuale, această temă literară fiind, cu ceritudine, cea mai prolifică. De la androginul din scrierile lui Platon, cel care vorbește despre acea entitate perfectă pe care zeii au hotărât s-o doboare din cutezanța și superbia ei despărțind-o în două jumătăți pedepsite să se caute indiferent de timpul și spațiul vreunei existențe lumești, literatura a exploatat cu o sârguință demiurgică frământările, căutările, iluziile, dezamăgirile, înălțările și căderile omului, fiecare epocă din cultura umanității dovedindu-se extrem de inventivă: iubirea curtenească a înseninat sobrietatea rigidă a Evului Mediu, Dante a sanctificat-o, ridicând-o la rang de principiu cosmic, Renașterea a idealizat-o, lărgind dimensiunile ei iconice până la rangul perfecțiunii picturale, clasicismul i-a oferit profunzimea morală și etică a modelului eroic, romantismul i-a tentat în așa fel limitele, încât a făcut din omul care iubește un monstrum per excessum, capabil să transgresele limitele umanului.
Ultimele secole, extrem de frământate și dinamitate de evenimente istorice, politice și sociale de proporții uriașe, au reconfigurat harta ontologică în sensul unei așezări sub lupă a societății și apoi, în plan secundar, a individului și a vieții sale interioare. Firul roșu s-a păstrat, chiar dacă a fost puțin ascuns sub tiv, iar croitorul a schimbat tiparul. Omul înțelesese de mult că sursa fericirii și/sau a nefericirii lui, ascensiunea și decăderea lui stau în miticele resorturi ale iubirii, scară între infern și paradis. Disciplinele recente în studiul ființei umane, psihologia, psihanaliza, sexologia, completează mai degrabă știința despre om, iar tabloul rămâne totuși incomplet, în ciuda tuturor strădaniilor. Nu există nicio metodă de cercetare exhaustivă a acestei realități a sufletului nostru, nu există scheme de vindecare, medicamente și nici operații chirurgicale de modelare a ei, pentru că iubirea reprezintă suma tuturor constantelor și a tuturor relativităților din noi, depășind iremediabil capacitatea noastră de a prelua controlul asupra ei. Ea este în fiecare dintre noi și totodată în afara noastră, conectându-ne la ceilalți ărin fire invizibile, imposibil de manipulat. A vorbi despre iubire e ca și cum ai vorbi despre Dumnezeu, niciodată pe săturate. Spuneam în articolele anterioare cu același titlu că ne vine ușor să fim fericiți și să ne înfruptăm din ”deliciile” unei relații împlinite (dacă există așa ceva în absolut), dar întâmpinăm reale dificultăți în a conștientiza, asuma și orchestra o despărțire.
Sursă foto: tumblr.com
În articolul acesta, despre ”firul roșu” sau despărțirile imposibile. Nu despre iubirile imposibile, ci, exact așa, despre despărțirile imposibile, cele al căror scenariu nu stă în mâinile noastre. În culturile estice, cu rădăcini în China sau în Japonia, originea rămânând incertă, se spune că destinul unește cu un fir roșu două persoane care și-au fost hărăzite încă de la naștere, iar ele rămân într-o conexiune mistică indiferent de distanța sau timpul care îi separă. El se poate întinde sau comprima, dar nu se va rupe niciodată, pentru că o putere mai presus de ființa umană a hotărât legătura, fără a oferi vreo soluție întru dezlegarea ei. Fie că îl poartă la glezne sau la inelar, nodul firului roșu nu se va putea rupe niciodată, în niciun fel de circumstanță. Oamenii sortiți se întâlnesc absolut din întâmplare, se despart prin puterea neprevăzutului care acționează ca un fel de lege a evoluției interioare, schimbându-le radical viziunea despre viață, dar se vor regăsi negreșit, prin aceeași forță oarbă a hazardului, indiferent în ce parte a lumii îi vor fi purtat cărările, sau după cine știe cât timp. Poate fi chiar o viață de om. Dacă vă amintiți, e chiar ideea din celebrul roman ”Dragoste în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez (ecranizarea avându-i pe Giovanna Mezzogiorno și pe Javier Bardem e excepțională!), sau din pelicula cu același nume, ”El Hilo rojo” (un film argentinian din 2016, cu Eugenia Suárez, Benjamín Vicuña), despre care nu pot avea decât cuvinte de laudă prin felul în care a pus în practică această idee a despărțirii imposibile, despre care am mai scris, atingând tangențial subiectul în cronica altui film pe aceeași temă. Finalurile, asemănătoare, din ce motiv, veți vedea. Nu poți decât să te emoționezi profund și să accepți că matematicile superioare sunt nimic pe lângă o simplă ecuație a vieții.
Veți spune că e literatură sau artă, ceea ce e de domeniul ficțiunii, voi spune că inclusiv ele se hrănesc din realitate. Veți susține că nu există decât mare singură iubire, așa cum susține, de altfel, și Beigbeder: ”În viaţă nu ai decât o unică mare dragoste; toate cele care o precedă sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmează sunt amoruri de recuperare…”, alții vă vor putea replica faptul că fie sunteți norocoși, fie că vremea e înainte, pentru confirmare sau infirmare. Veți spune că există un singur suflet pereche, Paul Ferrini va ridica un mare semn de întrebare, afirmând: Într-un anumit sens, toate relaţiile anterioare vă pregătesc pentru participarea deplină în relaţia cu sufletul pereche. Complicat, nu-i așa?
Dar nu și pentru Paulo Coelho, creatorul de mituri erotice: ”Se spune că în viață vei avea două mari iubiri: una este persoana cu care te căsătorești sau cu care vei trăi pentru totdeauna, și care ar putea deveni mama sau tatăl copiilor tăi.. persoana cu care îți vei trăi întreaga viață.
Se spune și că există o a doua mare dragoste, persoana pe care o vei pierde întotdeauna . De acel cineva cu care de la naștere ai fost conectat, atât de puternic încât forțele chimice sfidează orice rațiune, și, totodată, împiedică și finalul fericit. (Da, aici e cheia celor două filme despre care v-am pomenit).
Într-o zi, ne spune Coelho, vei renunța să mai încerci… abandonezi lupta și vei căuta o altă persoană, cu care vei rămâne. Dar ia seama că niciodată nu vei mai avea o noapte liniștită, în care să nu te ardă dorul de atingerea ei, de sărutul și de dorința de a mai schimba o vorbă cu ea vreodată.
Știi prea bine despre cine vorbesc, pentru că, citind aceste cuvinte, ai minte numele acelei persoane. Se prea poate să o fi lăsat în urma ta, în încercarea de a pune capăt suferinței și de a-ți găsi liniștea (care va veni în final), dar nu va exista nicio zi în care să nu-ți dorești să apară înaintea ta încă o dată.
Și nu în ultimul rând, se pare că lupta cu persoana pe care o iubești cu adevărat consumă mult mai multă energie decât starea de a fi cu aceea de care îți pasă, pur și simplu.”
Sursă foto: pensieri-sbiaditi.tumblr.com
Concluzia: Omul construiește mituri, spre a se scuti de acele deziluzii și suferințe pe care nu le poate nici explica, nici evita. Desenează peisajele în funcție de culorile care îi stau la îndemână, nu acelea în care și-ar dori să se trezească în realitate. Niciunul nu e mai presus decât celălalt în iubire, cum nu e nici în durere. Lucrurile care nu pot fi înțelese din capul locului, rămân eternă enigmă, dar constituie un pas înainte în evoluția spirituală, destinată ființelor alese. Există forțe mai presus de puterile umane, iar intensitatea lor o dă însăși vulnerabilitatea umană.
Și încă ceva, de data aceasta numai despre femei: Rol dificil, dar frumos, îl interpretează femeia care suportă cu eleganță o despărțire. (Simone de Beauvoir)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
