Se încheie acum nu doar zece ani cu acest om la conducerea statului român, ci și un anumit fel de a face politică în România. Cu Klaus Iohannis, e deja clar, va fi cu totul altfel. L-am votat pe Traian Băsescu de câte ori a fost nevoie, fără să fi văzut vreodată în el mai mult decât era. Nu de puține ori, auzindu-l sau doar văzându-l, mi-a fost rușine că n-am avut altă opțiune.
Traian Băsescu a reușit câteva performanțe excepționale: în primul rând a supraviețuit la Cotroceni în ciuda tuturor adversarilor săi, dintre care cel mai puternic a fost el însuși. Apoi, a menținut direcția României pe axa anunțată de la început, nu s-a abătut, nu s-a repliat șmecherește. Mai departe, lasă moștenire eliberarea Justiției de sub tirania, aparent de catifea, din regimul Iliescu.
Dar tot Traian Băsescu a coborât inadimisibil limbajul public. A rătăcit la un moment dat busola, s-a predat unui favoritism ridicol, și prea puțini l-au oprit din cădere, căci direcția țării continua să fie cea bună.
Paradoxal, acest căpitan de cursă lungă lasă România într-un port puțin mai bun, dar își termină călătoria părăsit de echipaj, cu desăvârșire singur. Personal, iese înfrânt din politică, deși și-a câștigat marele războaie, prea multe personale.
Traian Băsescu a fost cel mai bun președinte pe care îl putea da politica românească în 2004. În 2009, Mircea Geoană s-a înfrânt singur. Victoria de acum cinci ani a fost cu atât mai importantă. Cu toate că în ultimul mandat a făcut cele mai mari gafe, accelerându-și prăbușirea, tot în ultimul mandat s-au cules și roadele unei Justiții mai aproape de dreptate. Imaginați-vă doar cum ar fi arătat țara asta după zece ani cu Adrian Năstase la Cotroceni!
Dar tot Traian Băsescu n-a învățat niciodată lecția moderației. A fanatizat și a împărțit România fără prea multe nuanțe. Presa s-a pliat pe acest model. Nu cred că l-a generat, ci doar că l-a reflectat din interes. Apoi, într-adevăr, l-a alimentat până la delir, suicidar. Și presa a ieșit mutilată din vremea lui Traian Băsescu.
Când a anunțat rânjind austeritatea, deși era vârful unui sistem pe care nu l-a deticăloșit, Traian Băsescu a făcut cea mai mare greșeală politică pe care o putea face, a intrat pe un drum fără întoarcere. Nu a pierdut puterea doar fiindcă aceia care o reclamau erau în orice comparație posibilă mult mai periculoși.
Traian Băsescu n-a reușit reformarea statului, dar nici nu a împiedicat-o, ca acela căruia i-a urmat în funcție. A vorbit mult, a hăhăit zgomotos, epuizant. A fost demonizat, iar lipsa de credibilitate a celor care l-au demonizat în fiecare seară, n-a făcut decât să acopere adevăratele, marile sale greșeli. Dar a fost un președinte bun pentru România, fiind cel mai important om politic din țara asta care atunci, la începutul secolului XXI, a marșat, poate că din instinct, poate că din convingere, poate că din inteligență, pe destinul cu desăvârșire european al României.
Până la urmă, ne-a reprezentat bine, căci așa am fost în acest deceniu: excesivi, construind în grabă, arzând fără răbdare etape, dărămând cu furie, urându-ne, fără sens, între noi. Nu toți avem un frate care se bate pe burtă cu interlopii, foarte puțini dintre noi îi găsesc vreo calitate politică Elenei Udrea, unul singur a fost însă Traian Băsescu.
Cu lista sa lungă de păcate, pentru care abia în altă parte va putea găsi iertare, cu forța sa de a nu cădea loviturilor, cu vorba sa colorată până la vulgar, cu acea pornire plebee netemperată nici de trecerea anilor, cu aplecarea către guverne pe care să le tragă de sfori, totuși în Opoziție chiar la Cotroceni mai mult de jumătate de deceniu, Traian Băsescu iese de-acum din scenă. Nu e evacuat direct în coșul de gunoi al istoriei, cum e obiceiul pe la noi, iar aceasta este, poate, cea mai mare dintre reușitele sale.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
