„Cum să cântărești eșecurile private și personale ale unui geniu în raport cu munca sa?” – este întrebarea din centrul filmului Tár. Este un film despre o femeie, interpretată de Cate Blanchett, care și-a consolidat reputația după imaginea titanilor culturali masculini ai secolului al XX-lea. Femeia pe care o creează Field a obținut mai multă putere decât orice dirijor feminin din istorie. În final, este umilită pentru că a făcut acest lucru, chiar mai catastrofal decât oricare dintre omologii ei masculini din viața reală. Pelicula devine o fantezie persuasivă, cu multe capcane noir, dar rămâne, totuși, o descriere în mare măsură realistă. Filmul se desfășoară ca un thriller, dar ceea ce o urmărește pe protagonista sunt propriile ei păcate.
La începutul filmului Tár, există o fotografie a unei intrări Wikipedia editată de mâini nevăzute. Mâinile cui? Această întrebare se va dovedi a fi relevantă pentru intrigă, dar pentru moment este copleșită de mistica subiectului paginii, care este și protagonista noului film crud de elegant al lui Todd Field.
Numele ei este Lydia Tár, iar în lumea pe care Field și-a imaginat-o este un nume celebru. Ne este prezentată de scriitorul newyorkez Adam Gopnik, jucându-se cu umilință pe sine în timp ce o intervievează pe Lydia, interpretată regal de Cate Blanchett, pe o scenă din Manhattan. Remarcile introductive ale lui Gopnik oferă un rezumat în stil Wikipedia cu un pic de filigran Talk of the Town, stabilind că aceasta este o persoană care, cu siguranță, nu are nevoie de prezentare.
A devenit o presupunere pentru mulți din interiorul și din afara domeniului că, pe măsură ce femeile și persoanele de culoare ocupă, treptat, dar constant, rândurile dirijorilor de top, problemele asociate cu venerarea maestrului – puterea nelimitată, salariile uimitoare (chiar care încurajează deficitul), conduita sexuală greșită, problemele de furie, alegerile greșite ale repertoriului – se întețesc. Filmul lansează o teză neliniștitoare, insolubilă: că muzica clasică rămâne atât de puternic dependentă de mitul liderului atotștiutor și atotputernic, încât va continua să acorde acelor lideri un grad de putere care va corupe inevitabil atât femeile și bărbații. S-a pornit de la premisa că atât femeile, cât și oamenii de culoare vor fi la fel de autocratice precum bărbații albi de odinioară. Teza filmului ar putea fi afirmată direct: și femeile pot fi inadecvat de excitate și, în general, rele.
Tár reprezintă orice, în afară de o ruptură radicală cu trecutul. În lumea muzicii, acel trecut este întruchipat în venerarea maeștrilor, al căror rol greu de definit, aproape spiritual, dar crucial, de conducători ai marilor compozitori, le-a acordat de-a lungul timpului o dominație înfricoșătoare. Poziția lor de putere le-a permis să abuzeze mereu. Nici Lydia Tár nu este mai bună decât oricare dintre bărbații furioși, care profită de subalterni, despre care suntem adesea asigurați că vor dispărea. Tár este un prădător sexual, imperios, sufocant. Filmul se concentrează pe repetiția ei cu orchestra din Berlin pentru Simfonia a cincea a lui Mahler, pe care decide să o împerecheze cu Concertul pentru violoncel al lui Elgar (cu, desigur, o tânără talentată care i-a atras atenția ca solist).
Totuși, Tár este un proiect spinos, chiar și după standardele lui Blanchett, unul care rătăcește în conversații care tind să fie fierbinți (despre): albul și colonialismul muzicii clasice; posibilitatea consimțământului liber între un mentor și un mentorat/profesor și student; dacă opera unui artist poate fi separată de conduita lui; dacă cineva poate fi un mare artist fără a fi foarte distructiv sau extractiv.
Tár reprezintă o față radical diferită a muzicii clasice. Este printre singurele femei care a făcut (în film sau în viața reală) performanță la un nivel așa de înalt: a ajuns pe primul nivel al podiumurilor orchestrale din lume, inclusiv cea a Filarmonicii din Berlin. Vedem, în debutul filmului, o femeie dirijor eminent împrăștie pe podea, cu piciorul, niște LP-uri clasice. Sunt concepute în stilul vechi, discuri Deutsche Grammophon, o colecție cu marii maeștri ai secolului al XX-lea, precum Leonard Bernstein, Herbert von Karajan și Claudio Abbado — sunt înregistrări cu simfonii de Beethoven, Brahms și Bruckner. Precum un David, care i-a ucis pe toți Goliații, Lydia Tár le mută cu piciorul – ca și cum ar fi dezgustată, de parcă nu suportă să le atingă, de parcă ar fi răsturnat întreaga tradiție patriarhală și acum ar putea sta deasupra ei. Apoi, descoperim că ea nu se gândea la înregistrări în acel spirit; ea căuta doar inspirație pentru noul ei album Mahler.
CV-ul Lydiei este o litanie de glorie meritocratică și strălucire ce stă la limita satirii. Este dirijor și compozitor – un maestru – care îl revendică pe Leonard Bernstein drept mentor și a cărui carieră a fost o ascensiune constantă prin marile orchestre din Cleveland, Boston și New York până la actuala ei colaborare cu Filarmonica din Berlin. Ea a obținut un doctorat la Harvard și aparține clubului extrem de exclusivist EGOT, care a câștigat un Emmy, Grammy, Oscar și Tony. Ea a înregistrat toate simfoniile lui Mahler, cu excepția uneia, care urmează să fie în curând, la fel ca și o carte, „Tár on Tár”, care va fi cu siguranță un bestseller. Pelicula nefiind o biografie convențională, ascensiunea Lydiei nu este ceea ce credem. Ea a fost deja instalată în culmea profesiei sale, astfel încât, de-acum să putem asista la căderea ei.
Prin urmare, încet-încet, descoperim păcatele: aflăm că o fostă protejată, Krista, cu care Tár a avut un fel de relație romantică, s-a sinucis și vedem dovezi, pe care Tár încearcă să le ascundă. Există indicii de probleme domestice, dar și profesionale. Lydia locuiește cu Sharon (Nina Hoss), primul violonist al Filarmonicii, și cu fiica lor mică, Petra (Mila Bogojevic). Intimitatea cuplului este mărginită de precauție și resentimente nerostite.
Photo Illustration by Thomas Levinson/The Daily Beast/Getty/Focus Features
Sharon pare veșnic obosită. Copilul lor este agresat la școală. Al doilea dirijor al orchestrei (Allan Corduner) și-a depășit maestrul. Asistenta Lydiei, Francesca (Noémie Merlant), care are ambiții muzicale proprii, se uită la șeful ei cu adorație, teroare și furie clocotită. O tânără violoncelistă rusă, Olga (Sophie Kauer), face audiții pentru un loc în secțiunea de coarde, atrăgând atenția Lydiei cu tehnica ei expresivă, dar și cu cizmele ei albastre de piele întoarsă ( actrița Sophie Kauer este și un violoncelist profesionist).
Field, al cărui stil rece și încărcat din punct de vedere psihologic îi evocă pe Roman Polanski și Stanley Kubrick, înregistrează totul cu o nemiloasă detașare și cu un control fanatic. Trece fără probleme de la comedia de culise la ceva de genul groază gotică. Nu putem fi siguri dacă Lydia este monstrul, victima sau ambele. Suspansul provine din teama că i se va întâmpla ceva groaznic sau din premoniția că va face ceva oribil? Ambele rezultate sunt plauzibile. De la început, asistăm la trădarea ei discretă și la înșelarea ocazională a lui Sharon, la umilirea unui dirijor rival (Mark Strong) și la confruntarea ei înfiorătoare cu bătăușul Petrei. Acea scenă, în care Lydia se prezintă drept „tatăl Petrei” și amenință un copil mic într-o germană perfectă, este în același timp palpitantă și terifiantă. Carisma ei este copleșitoare, puterea ei este necontrolată, iar încrederea ei pare absolută. Toate acestea se vor schimba, un proces pe care Field îl observă cu o obiectivitate aproape insuportabilă. În timp ce Tár se desfășoară într-un spațiu cultural rarefiat, unde perfecțiunea estetică pare mai puțin un ideal decât o așteptare cotidiană, apoi trece brusc într-o zonă năucioasă și controversată a discursului contemporan. Regizorul nu lasă nicio îndoială că Lydia n-ar fi o muziciană extraordinară, capabilă să asorteze geniul lui Mahler cu al ei și să-i inspire pe alții să urce vârfurile măreției în compania ei. Cate Blanchett este complet năucitoare: o figură zdrobitoare, magnetică, în costume la comandă, care venerează înalta cultură. Ea ar putea fi insuportabilă ca oricine care nu este interpretat de carismatica Blanchett. La un moment dat, Sharon descrie toate relațiile Lydiei – cu excepția fiicei lor – ca fiind „tranzacționale”. Acesta este un cuvânt precis, chiar dacă oarecum abstract, pentru un model haotic, cu un comportament distructiv, deoarece Tár refuză să se rezolve fie într-o parabolă a dreptății #MeToo, fie într-o dezordine despre excesele „cancel culture”.
Deci Tár nu este o victimă, cu excepția, poate, a presupunerii, cândva obișnuite, că talentul profund trezește și poftele rapace. Este adevărat că filmul pare să întrebe dacă ceva se pierde atunci când o cultură nu mai face loc monștrilor ei sacri. Omul care o înlocuiește pe Tár, pe podiumul de dirijat, este o mediocritate, iar scena finală este o imagine de neșters a umilinței artistice. Dar, în timp ce filmul (parcă) obligă spectatorul să se identifice cu Tár, nu o exonerează. Noțiunea de a separa arta de artist a ieșit din modă, dar o versiune progresivă a clauzelor de moralitate de modă veche nu este un înlocuitor satisfăcător. Tár te obligă să te gândești bine la Lydia, la semnificația operei sale și la consecințele acțiunilor ei, la dacă este o persoană pe care ar trebui să o admiri sau pe care ar trebui să o insulți, dacă artiștii ar trebui judecați după munca lor sau după modul în care își trăiesc viața. Isteria cu privire la „cancel culture” poate încuraja timiditatea artistică prin exagerarea costului tabuurilor. Tár demonstrează că tot acest flux și incertitudine este un teritoriu foarte fertil pentru artă. Sperăm că succesul său – mulți prevăd că această peliculă va câștiga Oscarul pentru «Cel mai bun film» – îi va încuraja pe alții să se ocupe de probleme la fel de spinoase și nerezolvate.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Todd Field
Scenariul: Todd Field
Imaginea: Florian Hoffmeister
Montajul: Monika Willi
Muzica: Hildur Guðnadóttir
Distribuția:
Cate Blanchett – Linda Tarr/”Lydia Tár”
Nina Hoss – Sharon Goodnow, partenera Lydiei
Noémie Merlant – Francesca Lentini, asistenta Lydiei
Sophie Kauer – Olga Metkina, o violoncelistă rusoiacă
Julian Glover – Andris Davis
Durata: 158 min
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
