Mi-aş da toată viața pentru a mai simți măcar o secundă fericirea. Mi-aş da toate bogățiile materiale. Altele nu mai am. Nu mai simt iubire sau dragoste… poate, doar pentru unii, compătimire – nu vreau să ajung ca ei, iar pentru alții, admirație – vreau să ajung ca ei. Mai vreau şi eu un suflet plin… măcar pentru o clipă. Să râd în hohote, ca înainte, nu ca acum. Să mă bucur de o gărgăriță sosită din senin pe mine, de o cafea bună, de zăpada pe care înainte o adoram, de clipele petrecute în compania consoartei… de mii de lucruri care acum îmi sunt străine. Sunt amorțit ca vremea de afară. Mă învârt într-un cerc care mă distruge încet-încet. De aproape doi ani, cu foarte mici pauze, singurul vis e să mor. Să adorm şi să nu mă mai trezesc vreodată. E trist. E revoltător. E groaznic de enervant.
E trist pentru că sunt un mort viu la doar 25 de ani. Calvarul a început la 23. Fiecare zi e la fel ca cea care a trecut, fiecare clipă îmi face sufletul să urle în mine. Dacă mi-ar face cineva o autopsie, s-ar îngrozi. S-ar îngrozi să găsească un suflet negru, ciuruit, pătat, un suflet ce de-abia mai are putere să respire. Depresia asta e un iad. E un cancer sufletesc. Nu te mai interesează de rude, de prieteni, de oamenii pe care până mai ieri îi voiai acolo. Vrei să fii singur. Dar, totodată, vrei să fii iubit. Luat în brațe. Asigurat că va fi bine. Cândva. Nu contează cât de târziu, doar… să fii şi tu bine. Vrei să dormi, iar dacă ai adormi pentru totdeauna, ai fi cel mai fericit. Te-ai dus la psihiatru şi la psiholog. Diagnostic? „Nu ştii să te bucuri. Şi ai mai multă grijă de tine.” Ai crezut că a trecut. S-a întors. Fix ca un cancer.
E groaznic de enervant să trăieşti stările de ireal. Nu faci atacuri de panică, măcar aşa te-ai simți că eşti acolo, prezent. Nu, eşti doar cu trupul acolo. Mintea ți-e plecată. Te întrebi de ce mai trăieşti fizic, dacă psihicul ți-e în altă parte. Vezi în jurul tău oameni care se bucură. O, dar vai! Se bucură. Ce bucurie pentru ei! Te întrebi unde-ți sunt visurile: căsnicia o ai deja, ți-e frică să nu o pierzi. Dar copiii mulți pe care îi voiai? Vor mai veni oare în viața ta? Vei putea să îi iubeşti atât timp cât tu eşti amorțit? Te enervezi că nu te mai placi deloc, că te urăşti, că vrei să te schimbi – fizic şi psihic – şi nu poți. Faci eforturi ca un om care se îneacă. Vrei să sari deasupra apei, ieşi puțin, timp în care rosteşti un „Ajutor” stins, dar ceva te trage repede în jos. Mereu… şi mereu…
E revoltător pentru tine să văd cum oamenii se zbat să trăiască. Le-ai da lor viața ta. Dar nu poți. Cheltuie averi ca să mai aibă o şansă la viață. Pentru cancerul lor. De trup. Dar tu, la suflet, ce îi poți face? N-am auzit de citostatice emoționale. Dar dacă s-ar vinde, le-aş face. Le-aş lăsa să mă slăbească de tot, să mă chelească, să-mi lase cearcăne de un kilometru, să mă facă să arăt ca un mort. Dar ca un mort doar cu trupul îndreptat spre moarte, nu ca un zombie obosit de mult… un zombie care umblă neîncetat cu sufletul în palme, doar-doar poate îl ia cineva în brațe, poate îi spune că va fi bine, poate îl mângâie, poate… Dar cum spuneam, depresia e un cancer. Un cancer care la mine a recidivat. Mai puternic şi mai distrugător ca prima oară când am avut-o. Şi tare mi-e frică, de data aceasta, să nu fie în ultima fază. Să nu fie… metastaza sufletului.
Guest post by Georgiana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
